Disciplina desprinsă din rigorile sonetului au pus stăpânire şi pe poetul Lucian Munteanu care, medic fiind, de profesie, a înţeles şi a conştientizat valoarea şi frumuseţea perfecţiunii în toate domeniile culturii, iar sonetul ca formă fixă de poezie este un reper în lirica românească pentru fiecare poet, o încercare curajoasă şi chiar necesară.
Nu atât exactitatea în sine este frumoasă, cât puterea de a-ţi aşeza gândurile într-un corset prozodic, ceea ce dovedeşte câtă libertate de exprimare şi cunoaştere poate avea un poet, atunci când îşi modelează trăirile după o anumită formă, o formă ce nu contrânge, ci doar disciplinează. Muzicalitatea sonetelor lui Lucian Munteanu - care semnează Noru Silvan - este dublată de conţinutul plin de moralitate şi învăţătură:
“Am vrut acestea toate să rămână,/ Ca pilde dezlegate pentru veacuri:/ Cui îi e sete, sape o fântână…!” sau “Nu biciui pe nimeni cu privirea,/ Când judeci lumea, tu evită graba”. Volumul său “Sonete Trans lucide”, putând fi liniştit un model de etică şi filosofie de viaţă, din care nu numai că înveţi, delectându-te, dar te şi înţelepţeşti: “Nu-i bine să dispari nici prea devreme,/ Nici prea târziu, în plină-nţelepciune”.
Sonetele lui Noru Silvan sunt dominate de o seninătate profundă în faţa morţii, poetul conştientizând cât de mult ţi se poate transforma viaţa când trăieşti cu certitudinea că vei muri cândva. Cu atât mai mult, când moartea pare a fi aproape: “Mă satur cu nădejdea că voi muri curând,/ Asemeni lui Socrate, de-o cupă de venin” sau “De sunt obligat să-mi înscriu data morţii,/ Când totul va fii regizat, ca la teatru,/ Voi bea din cucută exact două porţii”.
Totuşi, în ciuda faptului că moartea este privită în sonetele poetului ca o necesitate, ca o dorinţă chiar, acesta nu este mulţumit de ceea ce vede şi simte în jurul său: “Nici rigor mortis nu e-nţepenire,/ Doar corpul singur intră în repaus,/ Din lumea asta cufundată-n haos,/ În care nu e loc pentru iubire”. (...) “Nici cerurile nu mai sunt senine,/ Când universu-i năpădit de rele./
Îmi aştept moartea care nu mai vine”, simţindu-se obligat să lase prin sonetele sale lecţii de viaţă şi de moralitate. Citează din Biblie: “La început de tot a fost Cuvântul”. Dumnezeu fiind entitatea care în final ne judecă pe toţi pentru faptele comise.
Judecata o putem observa şi din faptul că prin sonetele sale, poetul încearcă să justifice atitudinea sa faţă de ceilalţi, să se definească pe sine: “Toată fiinţa mea e răscolire”, sau “De-am profanat cu umbrele, lumina,/ Nu am greşit şi nu fac penitenţă!”, sau “Repet mereu (a nu ştiu câta oară),/ Să ştie toţi amicii şi duşmanii:/ Simţirea mea nu este apă chioară”.
În sonetele sale, Lucian Munteanu/Noru Silvan are un ajutor: o muză (sau mai multe?) căreia i se adresează de fiecare dată când simte nevoia creaţiei. Poetul nu este niciodată singur: “Simt seva-n mine, mă simt omul-zeu,/ Iubit de Suri şi de Dumnezeu” sau “O, Suri, muza mea, nu te da moartă!/ De tine este mare trebuinţă/ La cina cea deschisă pentru artă”. Siguranţa că muza sa îi este mereu alături îi dă o forţă de creaţie ce atinge cote maxime în formă şi în conţinut. Sonetul rezultat este dovada: “Eu, ca poet, sunt Polul Nord estetic” sau “Sunt un poet foarte scump” sau “Sunt un poet care trăiesc din moarte”. Moartea însă mai şi greşeşte: “Nici moartea nu-i mai brează, coasa ei/ Retează muguri, nu doar crengi uscate”.
Poetul Lucian Munteanu exprimă în sonetele sale setea de adevăr, dorinţa de cunoaştere şi încercarea de a transmite învăţături şi lecţii de viaţă; desprinse din istorie, din filosofie, aşezate frumos în rigoarea formei, ca o melodie. El este poetul care, în singurătatea sa, îşi formează o imagine despre lume şi este capabil să o redea celui care are curajul să o afle: cititorul. De ce „curaj”? Pentru că lumea de azi ne invadează cu un ansamblu imens de informaţii, activităţi şi munci, pentru supravieţuire. Timpul acordat creaţiei şi cunoaşterii adevărate se împuţinează, de unde denotă faptul că omul nu ştie... multe. Şi nici nu se vrea ca el să ştie.
Dar, există o speranţă: “Să nu vă mire, după astea toate:Poetul dăinuieşte în Cetate”.
Alexandrina Chelu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu