Evoluţia perpetuă

Evoluţia perpetuă – Lucian Munteanu

          “Istoria este cea dintâi carte a neamului”                                              Nicolae Bălcescu

În peregrinările mele prin fastuosul muzeu al concepţiilor…, am dat de o recent semnalată idee. Conform căreia, Evul Mediu nu este o denumire apărută/impusă ex catedra de cei care au încercat să „sistematizeze” Istoria, ci de elita trăitoare chiar în epoca respectivă. Contemporaneitatea de atunci, considera dezvoltarea socială deficitară, comparativ cu Trecutul.Când societatea a ajuns la o suficientă cunoaştere şi – evident – la o dreaptă interpretare a valorilor incontestabile ale Antichităţii, filosofii, savanţii, inventatorii, creatorii, visătorii şi nu în ultimul rând artiştii, au avut un sentiment acut de frustrare. Cei care au avut acces la comorile înaintaşilor, au început să se întrebe (mai mult sau mai puţin justificat – am fi tentaţi să zicem noi azi, cunoscând incontestabilele valori produse în epocă!): „Ce reprezentăm noi, în comparaţie cu Aristotel, Platon, Socrate? Cine va mai scrie, vreodată, asemenea lui Eschil, Sofocle, Euripide? Cine va mai compune o Eneidă, ori o Odissee? Se va mai naşte un alt Herodot, sau Fidias? Când şi cum se va reînfiinţa o bibliotecă asemenea celei din Alexandria? Pitagora, ca şi toţi ceilalţi savanţi şi gânditori asemenea lui, vor putea fi măcar egalaţi de cei ce trăiesc alături de noi? Unde ne este democraţia, aducătoare de prosperitate şi armonie din epoca lui Pericle?” Iată întrebări (şi cele de mai sus erau departe de a epuiza nici calitatea nici numărul lor…) care măcinau elita intelectuală şi artistică a acelor vremi. Şi care i-au făcut pe cei de atunci să-şi considere dezvoltarea socială ca fiind doar de nivel mediu.
Acest sentiment, devenit un adevărat complex de inferioritate, ca şi de nostalgie-1) faţă de Trecut, nu s-a dovedit a avea numai conotaţii negative. Istoria trăieşte folosind în evoluţie, elementele benefice ca şi pe cele malefice, în aceeaşi măsură. Pentru că ea, Istoria, este arta de a utiliza ştiinţa la descifrarea mesajelor antecesorilor!
Ca atare, cu toate avatarurile caracteristice epocii: anatemizarea, excomunicarea, arderea pe rug a ereticilor (fie ei savanţi, ca Giordano Bruno, ori poporeni!), şi a „vrăjitoarelor”, prigonirea hughenoţilor, Noaptea Sfântului Bartolomeu-2) şi nu chiar în ultimul rând, ispitirea cumpărării de indulgenţe pentru iertarea păcatelor-3), mersul Istoriei nu s-a oprit. Isteria socială, drapată sub faldurile atotcuprinzătoare ale religiei, tradiţiei sau ale „dreptului divin” nu a triumfat decât – cel mult – pentru perioade (socotite istoric!) prea scurte pentru a amprenta evoluţia socială…-4)
Aşa cum s-a stabilit ştiinţific în Fizică, Natura are oroare de vid. Ca atare, tendinţa generală este de echilibru. Societatea tinde, indubitabil şi irefutabil, spre armonie! De aceea, în Evul Mediu-5), s-au găsit şi s-au afirmat cu curaj, un Tiho Brahe, un Nicolaus Ccopernicus, un Johannes Kepler… dar „salturile” nu au avut loc numai în astronomie. Ci,de asemenea, în toate domeniile pentru care elita perioadei denumită – şi actualmente – Ev Mediu, poseda (aşa cum a dovedit mereu în decursul Istoriei!), cheia cu care a deschis următoarea epocă. În cazul nostru, Renaşterea-6).
                                                                 

                                                                                    Lucian Munteanu                                      

                                                                           Oradea, sâmbătă.26 iunie 2010

Note de subsol

1 Oare unde am mai întâlnit noi acest termen în prezent?!
2 Toate, dar absolut toate, având corespondenţe în epoca modernă: xenofobia, antisemitismul, holocaustul, bolşevismul, fascismul, nazismul, genocidurile, asasinatele politice şi/sau mafiote
3 Acum indulgenţele se numesc voturi, dar conţinutul şi semnificaţia iniţială nu s-au schimbat!
4 Spre ce? ! Urmează să aprecieze, obiectiv, abia generaţiile viitoare…
5 Pe care îl putem extinde – ca semnificaţie – până la noi
6 Ideea unor gânditori protocomunişti, ai secolului al XIX-lea, conform căreia Renaşterea nu ar fi moştenit nimic de la epoca precedentă (a Evului Mediu) este nu doar o eroare de ignorantă interpretare a faptelor dovedite, ci o falsificare flagrantă menită să justifice încercarea de ştergere a valorilor anterioare. „Moarte personalităţilor şi oricăror valori de orice fel, produse sau promovate de acestea…!” Iată adevărata „armonie socială” comunistă !

Politigrame

Politigrame

La o analiză fină

Eu vă dau un sfat concret:

Dacă vreţi o viaţă lină,

Daţi Băsescu mai încet!

            *

Ca toţi viţeii - boi, în faţa porţii -

Ne minunăm de criza de proporţii.

Românii-ar face haz, ba chiar ar râde.

De n-ar avea un preşedinte-gâde.

*

Se zice de noroc că este chior

(avem un preşedinte jucător)!

Dar întrebarea noastră nu-i caducă:

Bărbat de stat ori e bărbat de ducă?

            *

Când îl văd pe Boc lucrând

Mă cutremură angoasa

Nu-mi pot reprima un gând:

Moartea îşi ascute coasa

             *

Ăla micu' - cu emfază - 

Îşi mobilizează hoarda

Şi apoi ne guvernează

Când cu coasa, când cu barda

             *

Deşi i se spune Nuţi

Nu-i o blondă oarecare

Dar nici vestala Virtuţii

Că se dă în bărci, călare

Ecou perpetuu

 Ecou perpetuu

De mii de ani stau solitar pe soclu

Privesc deşertăciunea dimprejur

Unde viaţa practică sperjur

Când se-afişează în togă cu monoclu

Nici moartea nu-i mai brează, coasa ei

Retează muguri, nu doar crengi uscate

Zeiţa Themis ne face dreptate

Cu ochi legaţi. Vai de puterea ei!

                                                Că suferinţa te înţelepţeşte!?

Deşertăciune în cugetul flămând.

E furios pe legile divine

                                               Un scrib, ce se consumă cugetând:

                                              „De ce-mi dictează cei mai proşti ca mine?!”

                                               Dar, Doamne, astăzi, cine mai citeşte?

                                              

                                                                       Noru Silvan

                                              Oradea, duminică.23 mai 2010            

Lucid

Lucid

Eu zilnic dau lucidităţii vama

Ca să evit coşmaruri nedorite

Când ies din graniţe îngăduite

Unde domneşte tirania, teama

Mai ieri la mai recenta abordare

Când m-a somat să nu privesc la stele

Am ripostat că nu pot fără ele

Doar imnul muzelor mă ţine tare

În lumea viselor sunt legi nescrise

De aceea înţelese-n orice limbă

Ce nu vor fi în veci de veci prescrise

Ades sub pelerinele cernite

Trăirea orfică mereu se plimbă

Între un plus şi-un minus…, infinite

             Noru Silvan

 Oradea, marţi 22 noiembrie 2011 

Unui confrate tânăr

                                   Unui con  frate tânăr

 Metafore de vis dospesc în mine

Din plămădeala unei mari iubiri

Ce creşte printre spini de trandafiri

Asemeni cu luceferii din mine

Nu te feri de dor şi suferinţă

Doar ca să fii poet mileniul trei

Să latre ştie până şi grivei

Dar el o face din obişnuinţă

Să nu te laşi atras de-un  imn futil

Şi nu te înhăita cu alţi căţei

Care te-îndeamnă la un crez facil

Ce valorează odele spre zei

Peste o clipă ori peste un veac

Când nu trăieşte niciunul din ei?

                 Noru Silvan

 Oradea, 3/4 octombrie 2011

Un cicerone… feminin

                                                     Moto:  „Chiar dacă întunericul nu poate fi învins,

      suntem datori să nu-l lăsăm să ne copleşească”

                                                                                                          Noru Silvan

                                        Un cicerone… feminin

În celebra sa dramă Calligula, scriitorul elvetic Friedrich Dürrenmatt, scena finală – în care eroul (negativ) este străpuns simultan de suliţele a circa treizeci de complotişti – avertizează, nu atât pe contemporanii latini cât mai ales viitorimea, printr-o apoteotică şi predictivă replică: „Sunt încă viu!”

Una din multiplele faţete ale Istoriei, ne devoalează faptul că nebunul despre care se spune că a dat foc Romei, ca să-şi momească muza să-l inspire poetic, nu a fost decât un simplu accident. De la, horribilis factum(!), obţinerea unui cap de mucenic, oferit pe tavă, prin dansul unei fecioare destrăbălate, până la cele mai cvasi-indescriptibilele şi inimaginabilele  crime contra umanităţii şi persoanei, faptele acuză. Săvârşite în epoca contemporană pe toate meridianele şi paralelele acestui mapamond maculat, în armonia sa primordială, atât de, determinată să devină, vitrega mamă natură, cât şi de om, ele, faptele nu par să ne mai mişte.

Incredibil! În aulele universităţilor care îi pregătesc pe cei care vor deveni profesionişti mass media, formatori de opinie, se induce o concepţie – altădată neavenită – conform căreia o faptă pozitivă, un fenomen favorabil, nu reprezintă o ştire! Orice noutate trebuie să şocheze, să ne îngrozească, să ne oripileze. Cu o minuţie chinezească se încearcă tocirea, până la dispariţie, a laturii noastre sentimentale.

Toate dictaturile, fie ele personale ori colective(!), au tendinţa de a anihila mai ales sufletul nostru. Platon propunea scoaterea poeţilor în afara Cetăţii. Molière a fost primul actor care s-a bucurat de privilegiul de a fi înmormântat în pământul binecuvântat din interiorul cimitirului! (un omagiu acordat de un monarh luminat: el însuşi un Soare al Franţei).

Cărţile sunt din ce în ce mai scumpe. Accesul în biblioteci este adesea restricţionat de plata unei taxe. Toţi artiştii, indiferent căreia din cele nouă muze slujesc, sunt efectiv şi afectiv, în afara preocupărilor celor care au acces la pupitrul de comandă socială. Un critic literar de mare profunzime şi întindere pe plan naţional (l-am numit pe decanul facultăţii de litere din Universitatea orădeană, profesorul Ion Simuţ), remarca nu demult că „nu se mai citeşte poezie…”  

Pe de altă parte, nu există un cenaclu literar în universitate; la cele două cenacluri din oraş nu participă studenţi de la literatură; prezenţa magiştrilor se reduce la un singur cadru universitar…

Iată cum, se încearcă să ni se tocească sensibilitatea „ce ni s-a dat.” În secolul nostru, care ar trebui să fie religios ca să nu dispară, blidul de linte şi cei 30 de arginţi, sunt înlocuiţi de alte simboluri mai moderne, dar, la fel de neavenite şi futile. Însă ce ne facem cu cei care îşi pun condeiul să facă jocul subtil al sub-mediocrităţii, din convingeri pure şi nevinovate?! Ba chiar animate de cele mai bune intenţii? Aceste adevărate călăuze spre infern, nu realizează că o coadă de topor – conştientă sau nu – este exact ceea ce îi lipseşte tăişului de oţel ca să distrugă pădurea din care provine.

O veche zicere, izvodită din nesecata înţelepciune populară, ne atrage atenţia că noaptea toate pisicile sunt negre. Da, dar noaptea nu este veşnică! Lumea noastră trebuie să fie, în realitate, cât mai colorată. Această cromatică indispensabilă unei vieţi normale, este asigurată (atunci când este!) deopotrivă de Artă şi de Ştiinţă. Aversul şi reversul unei medalii care are aceeaşi valoare pe ambele feţe.

De aceea ne bucurăm la fel, atât la reuşita unui candidat la doctorat, cât şi la lansarea unei volum de literatură. Chiar dacă le percepem pe fiecare cu alţi receptori sentimentalo-sensoriali.                                                                                                                         Eminescu a fost, ca şi alţi corifei ai culturii naţionale româneşti, deopotrivă genial în literatură ca şi în activitatea cotidiană, civică. Ştiinţific vorbind, el a intuit că viteza luminii nu este infinită… (La steaua), cu mult înaintea stabilirii ştiinţifice a faptului, prin emiterea teoriei relativităţii restrânse, de către Albert Einstein, în 1905.  Asta pentru a ne mărgini la grădina noastră, a Maicii Domnului, după expresia unuia din cei mai valoroşi papi contemporani

Meritul de necontestat al volumului Chipuri şi clipuri, datorat unei jurnaliste profund cunoscătoare deopotrivă a multiplelor faţete-unicat, reprezentate de universalul uman, dar şi a aspectelor sociologice reprezentate de ultimele două dictaturi din aşa pretins idilicul spaţiu carpato-danubiano-pontic, este acela de a devoala, în măsura posibilului, dar cu o ambiţioasă încăpăţânare, TOTUL.                                                                                                     Păcatele personale, care (paradoxal!) în loc să ne diferenţieze (după criterii consacrate: de vârstă, etnie, confesiune, nivel de instrucţie şi educaţie, independenţă financiară, profesiune etc etc), ne unesc. Pentru cei care au privilegiul, dar şi ghinionul de a ne fi cunoscut  pe viu ca imigranţi, un eufemism pentru năvălitori(!), în propriile lor areale, noi suntem români! Conform unui adagiu folcloric, încă promovat cu aproape suspectă acribie.

Şi pentru că nu sunt (nici măcar pretins!) critic literar, voi semnala ceea ce văd şi înţeleg. Nu am căderea şi ca atare nici curajul să judec ori să dau sentinţe… Mă simt însă obligat să laud inspiraţia, harul şi – de ce nu? – profesionalismul jurnalistic cu care preopinenta noastră (căci fiecare lector intră în dialog cu autorul îndată ce deschide o carte) îşi abordează suferinţele, încă din titluri. Am spus suferinţă?! Da, incontestabil! De la Plângerile lui Ieremia şi până la Nichita, numai şi numai cerneala lacrimilor a fost capabilă să se adauge palimpsestului liric universal.

Iată, deci, un incomplet mănunchi, veritabil florilegiu, al amintitelor titluri  şi subtitluri ale Chipurilor şi clipurilor oferite cu atâta generozitate, caracteristică mai ales componentei feminine a complexului uman, de Maria Vesa Aursulesei. Citiţi, gândiţi şi…luaţi atitudine, acţionaţi! Sunteţi în faţa unui manifest.

…Fascinaţia aparenţelor, După douăzeci de ani nu-mi place!, Splendoarea nu moare, Ce a devenit România?, Unde îngropăm animalele de companie, Parfum cu miros de iubire, Lecţia de statornicie, Politica formei fără fond, Excelăm în năravuri barbare, Cum am devenit exemplu prost, Ţara mea…de mâna a doua, Bani contra viaţă, A fost…Transilvania. După Reforma… care ucide, nu mai este cazul să mai argumentăm nimic prin enumerare…    

.  Falşii specialişti, acei guru care asudă (mirositor!) ca să ne înveţe cum să percepem anturajul social – devenit pentru majoritatea dintre noi un coşmar oripilant – pretind că după ce au disecat fenomenul literar contemporan, au ajuns să ştie sigur că poezia este rezultatul unui proces care ţine exclusiv de sentimente.  Pe când proza taxată de literatură (mai!) serioasă, ar fi rezultatul raţiunii. Nimic mai fals!

Pe vremea când Oradea îşi permitea, cu trei-patru decenii şi mai bine în urmă, să invite personalităţi culturale de elită, din  ţară şi din străinătate…, un „cineva” în mare vogă de critic literar, încerca să demonstreze că „astăzi nimeni nu mai poate scrie un roman, dacă nu posedă o bine fundamentată erudiţie, talentul nu mai este suficient…” Această aberaţie este futilă. Valoarea operelor în proză a marilor romancieri de până acum, constă tocmai în sensibilitatea cu care au descris trăirile, sentimentele, stările sufleteşti, ba şi conflictele personajelor, pe care le-au transformat ipso facto în eroi literari…

Revenind la Maria Vesa Aursulesei şi la volumul său de proză recent apărut, Chipuri şi clipuri, trebuie să precizăm că nu ne aflăm în prezenţa unei literaturi gazetăreşti. Autoarea trăieşte (repet: efectiv şi afectiv) solidar cu convivii săi contemporani, atât fenomenele sociale („impostura a pus stăpânire pe România…” „ din fericire mai există oameni care nu vor să fie victime şi victimizaţi”- (Vocaţia de victimă), cât – mai ales – complexitatea existenţială a relaţiilor interumane până la nivel individual,  „Urmăresc cu admiraţie şi uimire transformarea bătrâneţii în tinereţe şi mă întreb de ce omului nu i-a fost dat să cunoască această metamorfoză”(Efemeride)

Să nu comentăm prea profesional, dar nici superficial: Maria Vesa Aursulesei se dovedeşte, prin editarea unor Chipuri şi clipuri, nu doar o trestie gânditoare/raţională ci şi una sensibilă/sentimentală. 

  

   

Lucian Munteanu

Oradea, 28 septembrie 2011   

Unui ateu

Unui ateu

Sunt un poet local şi mult mă bucur
Că n-am ieşit din graniţele mele
Nu-s logodit, pe deget n-am inele
Pe fesul meu nu flutură vreun ciucur


Concitadinii dovedesc respecte
Pentru carisma ce mi-o port pe stradă
Şi pentru harul – fără de tăgadă –
Care transpare sub diverse aspecte


Ba kippa ce-o ascund sub pălărie
Ori aura de mucenic (de iudă!?)
Muslim supus, dar fără reverie…
Căci nimănuia eu nu fac în ciudă

De vreţi să ştiţi care îmi este crezul
Nu-l veţi găsi, că n-am primit botezul

Noru Silvan
Oradea, duminică 6 noiembrie 2011

   Vedenia umbrelor

De foarte multe ori am auzit spunându-se despre cei decedaţi că ar fi trecut în lumea umbrelor. Şi de fiecare dată am făcut greşeala pe care o fac mai toţi cei care atunci când dau de o împrejurare ieşită din comun, pe care nu o pot înţelege, în loc să încerce găsirea unor metode adecvate de percepţie, se folosesc de vechile unelte meşteşugăreşti, care îi conduc inevitabil la eşec.

Pe scurt, lumea umbrelor mi se părea o metaforă, un artificiu semantic, un eufemism. Mai exact, după dispariţia trupului, din toată existenţa noastră materială, persistă numai amintirea. O umbră a ceea ce am însemnat cândva în familie ori în societate. Comodă explicaţie! Dar lipsită de substanţă.

Această dulce legănare în hamacul ignoranţei, a durat – în ceea ce mă priveşte – câteva decenii. Până de curând, când am pierdut pe cineva foarte drag, despre a cărei personalitate nu puteam accepta că va rămâne doar o… umbră.

La sfârşitul unei lungi perioade de aşa zise nopţi albe, insomniace, dedicate meditaţiei şi reculegerii introspective, am avut o vedenie. Revelaţia mi-a relevat adevărata semnificaţie a locuţiunii arhetipale, pomenite mai sus.

Se făcea că mă aflam într-o nirvană edenică, într-un spaţiu care totuşi nu aparţinea acelei mirabile grădini, pentru că eu puteam lua cunoştinţă de tot ce era în jur, dar eu nu puteam fi văzut, deoarece nu mă materializasem. Eram acolo doar cu spiritul, nu şi cu trupul. Nimic din ceea ce ştiusem  până atunci despre legile fizice, nu mai era valabil „acolo”. Lumina foarte strălucitoare era ubicvitară, însă, deşi nu avea o sursă anume, în jurul meu se mişcau lin o multitudine de umbre. Curios era că aceste umbre nu păreau a fi generate de vreun corp material.

Şi mai straniu era că umbrele erau de mărimi diferite. Când am realizat că nu voi putea înţelege un fenomen pentru care nu posedam alt simţ sau altă logică ajutătoare, am renunţat la orice încercare de raţionament „terestru”. Mai ales că nu mă simţeam legat în nici un fel de timp sau de spaţiu, care mi-ar fi putut impieta superba şi indecibila satisfacţie a trăirii. Nici un moment nu am avut senzaţia că intrasem în lumea umbrelor fiindcă devenisem şi eu o umbră. Eram conştient de faptul că sunt viu, că prezenţa mea acolo era episodică, pasageră, chiar dacă momentan, independentă de forţa materială a dualităţii spaţiu/timp.

Brusc, am fost străfulgerat de o idee ne gândită până atunci: umbrele suntem noi. Ele există dintotdeauna! Indiferent dacă trupul nostru trăieşte sau putrezeşte, ele – umbrele – sunt eterne.

Eram atât de bulversat de „descoperirea” mea, încât am fost ispitit să doresc (să aflu) mai mult.

De unde provin dimensiunile atât de diferite ale umbrelor? Şi ce semnificaţie are această diferenţă?

După o logică, probabil puerilă în atari împrejurări unice şi bănuiam, irepetabile, am încercat o explicaţie la îndemână după legile opticii. Care statuează că un corp opac (cum sunt şi trupurile noastre materiale), iluminat de o sursă, aruncă în spatele lui o umbră. Cu cât corpul se apropie de sursa de lumină, cu atât creşte dimensiunea umbrei lui.

Când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte concepţia lui Petre Ţuţea, care afirma că nu există alt adevăr în afara celui revelat. Aş adăuga că numai divinitatea are „privilegiul” revelaţiei.

Încercând să descopăr umbra persoanei dispărute, mi-am dat seama după mărimea umbrei sale că din fericire, era foarte aproape de Dumnezeu. Fapt intuit de toţi cei care o cunoscuseră în timpul vieţii. 

Oradea 25 octombrie 2007                                              Noru Silvan               

Iarna 

Mirabila sămânţă

Mirabila sămânţă trebuie cultivată

Motto: „Ex nihilo nihil”

Am fost tentat să vin în faţa dumneavoastră şi să mă adresez onoratei asistenţe pentru că dintotdeauna în sufletul meu dascălii mei s-au bucurat de cel mai înalt respect. De la grădiniţă, la şcoala primară, liceu, universitate şi după aceea, nu am uitat nici numele nici figura nici unuia dintre cei care m-au format. Mai cu vorba bună, mai cu nuiaua. După caz.

Dar aici şi acum ne-am reunit mai ales pentru că ne place cultura. Care nu se poate face decât printr-un învăţământ sănătos, bazat pe principiile statuate de iluştrii noştri înaintaşi. De la cei care au întocmit abecedare şi gramatici, până la cei care au înfiinţat şcoli în limba română…

Nu mă pot abţine să-l citez pe un mare savant contemporan, Andrei Marga, care într-o conferinţă ţinută de curând la Universitatea din Oradea a demonstrat că eficienţa procesului de învăţământ depinde de optima proporţionalitate dintre instrucţie şi educaţie: neglijarea laturii educative a învăţământului impietează calitatea instrucţiei..

În acest context, rolul personalităţii didactice care administrează şi împarte cultură este de o importanţă crucială, este esenţa însăşi! Rezultatele foarte bune, pe care şcoala dumneavoastră le obţine cu fiecare promoţie de absolvenţi, dovedeşte pe lângă o netăgăduită profesionalitate şi o dedicaţie de înaltă ţinută.

Acest fapt este de o deosebită importanţă! Cu câteva zile în urmă, am condus pe ultimul drum o mare personalitate orădeană. L-am numit pe universitarul Corneliu Crăciun, dascăl şi asiduu cercetător al istoriei contemporane locale. După funeralii, cei care l-am cunoscut, l-am respecta şi l-am iubit, ne întrebam cine îi va continua nobilul efort ?!

Ei bine, tinerii absolvenţi! Care vor creşte, se vor maturiza şi se vor impune. Dar pentru aceasta trebuie să li se cultive în şcoală atât conştiinţa propriei lor valori, cât şi munca – adesea de Sisif – pe care va trebui să o presteze într-o societate…, (pe care eu o consider alterată).

Închei afirmând că aşa cum nu poate exista libertate fără cultură, nu va exista cultură fără învăţământ. Tot aşa cum nu există nimic fără Dumnezeu!

Dr, Lucian Munteanu

Liceul teoretic Nicolae Jiga, Tinca, vineri 14 octombrie 2011, de Ziua Şcolii

Plânsul nostru nu-l învie

Plânsul nostru nu-l învie

Moto: „Chiar mulţi, fără el suntem singuri…”

Ce mare-i liniştea peste Cetate
Căci pe eroi n-am învăţat să-i plângem
Dar nici tristeţea nu putem s-o frângem
Chiar fără vrerea noastră, ea răzbate…

Nu cad bărbaţii dacă bate vântul!
Ca să dispară trebuie-o furtună
(care să măture ce alţii-adună),
Să scuture tot cerul şi pământul.


Suntem mulţi, mulţi, veniţi în a-l petrece
Şi-oricâţi ne-am adunat în acest ceas

Cei singuri, suntem noi, care-am rămas
El zace singur în sicriul rece…

Căci şi-a durat mereu, fără tăgadă,
Un soclu, în care nu apucă să şadă

Noru Silvan
Oradea, sâmbătă 22 octombrie 2011

Ajunul meu

Ajunul meu

Ar trebui să port haine cernite
Puţin mă mai desparte de finală
Ca să te poticneşti nu e o fală
Cum nu e nici cedarea la ispite

Nu-i bine să dispari nici prea devreme,
Nici prea târziu, în plină-înţelepciune.
Adesea adăstăm în rugăciune:
Fereşte-ne, Iisuse, de blesteme!

Îngăduie-ne, Doamne, încă-o soartă
Ca să postim, să te-aşteptăm să vii
Să ne-înfioare glasuri de copii
 Ce duc colindul lor din poartă-n poartă

Dar dacă chiar ţi-e tare dor de mine
Răpeşte-mă în zările divine

Noru Silvan
Oradea, duminică 06 noiembrie 2011