LUCIAN MUNTEANU - TAINA SCRISULUI

 SUNT UN OM NOROCOS
 Autorul articolului: Lucian Munteanu
Articol publicat la data de: 25.07.2012

Sunt un om norocos. De când mă ştiu. Şi chiar mă comport ca atare: cu optimism, cu umor, dar mai ales cu o mare disponibilitate de a-mi iubi semenii. Sunt şi un iremediabil naiv. Deşi am avut întotdeauna încredere că ambiţia şi efortul mă pot conduce spre atingerea unui scop, conştiinţa propriei mele valori s-a conturat mult mai târziu. Când am lucrat în echipă. Medicală la început. Ori când am început să public literatură. Abia când am simţit înţepăturile perfide ale invidiei, mi-am dat seama de valoarea mea ... Dar, în loc să privesc anturajul cu aroganţă şi dispreţ, am decis că valoarea te obligă „să pui osul la treabă!” Şi m-am conformat. Încă din primele clase de liceu, am ştiut că eu sunt plătit ca să învăţ. Leafa mea – de la părinţi – consta în întreţinerea la şcoală, plata excursiilor, a şcolii particulare de gimnastică, a celei de dans, bilete la teatru şi concerte (simfonice!). Mai târziu, statul a preluat o parte a acestor cheltuieli sub forma de cazare în cămin studenţesc, cartelă de trei mese zilnic la cantină şi o sumă de bani lunară (echivalentul a circa 15 bilete la cinematograf), destinată nevoilor culturale ... Nu vă miraţi! Aşa era în anii 50, imediat după război şi după doi ani de secetă cumplită.
  Prima mea operă literară scrisă a fost în genul retoric. Am scris o teză, la istorie, de unsprezece pagini: „Greşelile politice, militare strategice şi tactice ale lui Napoleon în campania din 1812 în Rusia, repetate punct cu punct de Hitler.” În particular, profesorul de istorie mi-a explicat de ce mi-a notat teza cu 9(nouă): în aceeaşi clasă era şi fiul prefectului, al inspectorului general al Administraţiei Financiare, al celui mai mare angrosist de cherestea etc. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat (tot cu nota 9!), când mi-am susţinut teza de licenţă la Psihiatrie, câţiva ani mai târziu.

 Cu foarte mulţi ani înainte de a fi Capitala Culturală Europeană, Sibiul meu natal poseda o efervescenţă intelectuală şi artistică de prim rang. Pe care am simţit-o şi eu, ca elev de liceu. Când am devenit student la medicină în Cluj, la mai puţin de 18 ani împliniţi(!), apetitul meu pentru cultură era deja deschis. Şi Slavă Domnului, Clujul oferea totul pentru satisfacerea acestei nevoi. Aşadar formarea mea ca „literat” a fost rezultatul lecturii şi al mediului, atmosferei culturale în care trăiam ... Şansa de a avea colegi de an la facultate, fii şi fiice de profesori universitari, cu care m-am împrietenit, din cauza preocupărilor şi a gusturilor comune ( ei prin tradiţie şi educaţie, eu – doar – prin absorbţie voluntară!), mi-au deschis porţile caselor în care poposeau mari artişti. Sau care erau frecventate de ilustre personalităţi ale epocii. Am aflat lucruri care îmi fuseseră inaccesibile ca elev de liceu ... Începusem să-mi rafinez gusturile, comportamental (şi estetic!). Ecoul, deloc tardiv, al acestor învăţături apare – într-un sonet scris de mine şaizeci de ani mai târziu: „ ... un diplomat subtil, ce are printre arme şi tăcerea”. Ca elev de liceu m-am bucurat de măiestria transmisă direct de un mare artist dramatic, care mi-a dezvăluit tainele recitării poeziei: interpretare, nuanţare, muzicalitate, ritm. Încât, la mai puţin de o lună de la contactul cu Clujul cultural, am câştigat o diplomă de „recitator fruntaş pe oraşul Cluj”. Încălecarea pe Pegas şi „desecretizarea” căii spre Parnas, mi-a fost facilitată şi îndrumată, ani în şir, în mod direct, de un poet clujan, fost ofiţer de cavalerie, deblocat din armata română odată cu floarea ofiţerimii, după 1945, care era salariatul unei reviste literare, ca dactilograf(!). Un mare poet, al cărui ucenic am devenit. El m-a învăţat tot ce trebuia să ştie un începător în ale scrisului, dar mai ales ce greşeli trebuie să evite. De la el ştiu că cu cât arunci mai mult la coş, cu atât ce rămâne pe masă este mai valoros. Adică esenţa! De atunci datează primul meu aforism: „Simplitatea este una din faţetele diamantului genialităţii!” Am devenit buni prieteni. Ne vizitam şi după ce mi-am schimbat reşedinţa, la Oradea, odată cu terminarea studiilor mele medicale. Înainte de a emigra, mi-a încredinţat, în mare secret (doar devenisem – prin repartiţie guvernamentală – ofiţer-medic în M.A.I.!), un dosar cu toată producţia lui lirică. Care nu văzuse niciodată lumina tiparului! Dar pe care o păstrez cu toată sfinţenia cuvenită unei relicve, dublată de speranţa unei posibile editări, spre bucuria lecturii. Timp de peste treizeci de ani condeiul meu a aşteptat cuminte în etuiul său. Elita culturală românească fusese coborâtă de pe soclu, mărunţită până la anihilarea valorii şi distribuită „maselor largi populare”, spre ... rumegare. După 1990, când începuseră deschideri de sertare literare, când majoritatea hebdomadarelor, ba chiar şi cotidienele, aveau câte o pagină culturală, am sesizat la orizont o nouă motivaţie ... Conştiinţa socială încă nu se isterizase până la paroxism – ca în prezent – şi nu apăruse noua formă a luptei de clasă, care asmute fiecare individ contra tuturor celorlalţi ... Eu fiind un empirist, pentru mine motivaţia se adapta cerinţelor momentului. Ca un bun ofiţer de stat major, aveam de fiecare dată, un singur ţel. Pentru atingerea căruia mobilizam toate resursele disponibile. Am încercat să trezesc interesul semenilor spre lectură, spre ce se întâmplă în jurul nostru, spre trăirile individuale. A căror analiză fusese interzisă anterior. Mi-am izvodit un pseudonim, care să mă caracterizeze cât de cât şi am început să public. La început doar în media locală ... Producţia literară a debutat cu epigrame. Întâi mai timide, apoi mai tăioase. M-am numărat printre membri fondatori ai Clubului Umoriştilor Bihoreni (C.U.B.) şi ai Cenaclului „Barbu Ştefănescu Delavrancea”. Figurez, cu două pagini în Almanahul epigramiştilor medici, editat de prof. univ. dr. în epigramă Elis Râpeanu, tipărit la Bucureşti de Editura medicală. Am sub tipar un volum consistent de circa 400 de epigrame. Activitatea mea literară a fost favorizată de faptul că nu mai trebuia să-mi ascund gândurile şi să-mi cenzurez vorbele. Am produs versuri, eseuri, proză scurtă, am luat interviuri, dar am reluat şi unele foi învechite de vreme, scrise în anii studenţiei. La Oradea am devenit notoriu. Sunt membru fondator al celor două cenacluri literare. În ziua când împlineam 75 de ani am lansat un prim volum de versuri „Scrib cugetând”. Era şi este rodul întâlnirii cu Muza: Prinţesa trandafirului solar, cu nume simbolic, Suri. Simbioza metaforică sentimental/raţională între noi, mi-a prilejuit apariţia anul acesta a unui volum de „Sonete trans lucide”. Recidivă? Mariaj perpetuu între Poet şi Muză?! Greu de analizat după criterii contabiliceşti, calitatea unor trăiri specifice, care prin definiţie nu sunt cuantificabile! Motivaţia activităţii mele nu este, aşa cum s-ar crede, descărcarea preaplinului sufletesc. Aşa cum afirmă – despre ei – unii confraţi. Sufletul nu este un vas unde pui şi din care goleşti. Lirica nu umple fiinţa noastră, ci o înnobilează sublim. Iată de ce nu aspir la a fi membru în cât mai multe şi prestigioase asociaţii ori societăţi literare. Scopul meu este să-mi iubesc semenii şi să le-o pot dovedi cu mijloacele puse mie la dispoziţie, spre uzul perpetuu, de către Divinitate. ----------------------------------
P.S. Am scris despre Eminescu, nu doar pentru că-l iubesc ci şi deoarece mi-am luat îndrăzneala de a-l socoti cel dintâi mentor al meu. Marele Poet, oare nu ne aparţine nouă tuturor?! Citându-l pe cel mai Mare Mihai al românilor (şi neamul nostru are câţiva de primă mărime!), cu bună intenţie nu am pomenit numele poeţilor cu care am fost/sunt contemporan. Numele meu este nesemnificativ ca să-l alătur lor. Ar fi un abuz! Despre care stă statuat în „SCRISOAREA I”: „ ... va vorbi vreun mititel, nu slăvindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el.” Lucian MUNTEANU / Noru SILVAN Oradea 23 iulie 2012 

Până şi plânsul meu devine artă

,,,

Nu te-înfrica de nici un vârcolac

Ce vrea să-înfigă în poezie un ac

Pro-Zodia cât o fi  ea de dură

Nu ţine loc de cuminecătură

Rondelul, glosa, însuşi el, sonetul

Consacră citadinilor poetul

Care măsoară, prea adesea în vers,

Orice dimensiune-n Univers

În care lacrimile îi sunt stele

Să umilească umbra de sub ele

Chiar mâna lui de biet aed, bătrână

Ciupeşte corzile ca să-i rămână

Ce-a poruncit inimii lui, Divinul

Ca să rimeze vinul cu seninul

Prindeţi curaj cât sunteţi în putere

Să suferiţi iubirea în tăcere

Atunci când vine vorba despre soartă

Până şi plânsul meu devine artă

Noru Silvan

Oradea, vineri 20 iulie 2012

Şi inima şi mintea

Eclesiastul ne descrie bine

Că-i fiecare timp în spaţiul lui.

Altfel istoria o ia hai-hui

Şi individul e pierdut de sine...

Nici eu nu sunt un ciceron cu vise.

Mă mişc între vocale şi consoane

Ca să atenuez din cele toane

Futilele idei de mult prescrise.

Ce Syrus Publius ne tot învaţă

În maxima-înţeleaptă despre lume

Conţine mult mai mult ca o povaţă:

Şi mintea şi iubirea cu temei

Oricât le socotim a fi de bune

Stau  laolaltă numai pentru zei! 


Noru Silvan

A venit la mine Moartea

 Dialog cu un oaspete neaşteptat

  A venit la mine-acasă Moartea…simplu! Nici ea, ca şi Lucifer de altfel,. nu are nume de familie. Mă mai vizitase, în două rânduri, dar încă nu intrase la mine în casă. Era grăbită. M-a privit doar, prin fereastra deschisă de la etajul nouă. Şi mi-a făcut semn cu mâna. Eu, însă m-am uitat bine la ea. Ca s-o pot recunoaşte la o eventuală proximă întâlnire.. Am remarcat că are o fizionomie zbârcită de babă, cu obrajii scofâlciţi de lipsa danturii. Corpul îi era protejat de o pelerină neagră, lucioasă de crepdeşin ieşit din modă, care nu se mai găseşte în comerţ. Iar coasa, ei bine, această armă vetustă şi atât de temută în trecut, arăta jalnic. Avea lama ştirbă şi ruginită. Semn tipic al neglijenţei senile faţă de obiectele de care se serveşte zilnic. Mi-am zis că trebuie să fii sadic ca să retezi capul cuiva cu asemenea tăiş.Dar toate astea aparţin trecutului!

            Moartea care mi-a apărut ieri şi care i-a alertat pe medicii de la serviciul de salvare, avea o alură de femeie matură (sub treizeci de ani!), cu pasul foarte sigur, cu o privire inteligentă, uşor ironică, în spatele ochelarilor cu un design unic, de marcă. Deh, ea îşi poate permite. Are un nivel de moarte foarte ridicat. Spre deosebire de nivelul meu de viaţă, indecibil de scăzut.

            Nu i-am putut aprecia structura anatomică. Corpul îi era protejat de un soi de pelerină albă, dintr-un material mat. Încălţămintea te făcea să apreciez că această noţiune, eres, fenomen sau chiar ideal , căci fiinţă nu o pot numi (ar fi o contradicţie în termeni, un oximoron: fiinţa morţii?!), nu mergea niciodată pe jos. Iar când păşea o făcea doar pe covorul roşu. Culoarea patimei şi a crimei. Pe care grupările masochiste (citeşte popoarele!) le aştern înaintea politicienilor şi a „monştrilor sacri” care sodomizează Cultura…

            Pentru că moartea, care, de data aceasta – dintr-un binecuvântat, dar nedesluşit motiv – nu era a mea, nu părea să fie grăbită, m-am încumetat s-o chestionez. Mare greşeală. Din momentul în care ţi se încredinţează nişte secrete, ipso facto devii foarte… vulnerabil. Pe parcursul „interviului” mi-am dat seama de pericol. Ca atare, întrebările cheie, ca şi răspunsurile foarte directe, sincere, lipsite de subtilităţile semantice penibile care maculează cele mai multe din producţiile televiziunilor, nu vor apărea niciodată  în manieră accesibilă oricui.

            Pe măsura desfăşurării întâlnirii noastre colocviale, interlocutoarea mea mi-a devenit din ce în ce mai simpatică. Eram atât de bine dispus în prezenţa ei, încât mi-am permis să glumesc. I-am mărturisit că vizita ei (de curtoazie, nu „dec lucru”) m-a surprins. Altfel aş fi căutat să evit de a o servi cu cafea neagră, căutând cafea albă(!), care să se potrivească cu alura ei, de moarte albă. A râs. Nu a rânjit, cum ar fi făcut bunica ei. Apoi mi-a spus că nu are bunică, nici mamă. Corect!!! Cine şi-ar fi permis să facă sex cu moartea, ba să o mai şi fecundeze??! Pur şi simplu, cealaltă moarte – neagră, hâdă şi bătrână – nu mai corespundea…cerinţelor moderne.

            Şi deoarece Moartea nu este o invenţie contemporană. Iar alura personificării din faţa mea , nu se încadra în cronologia cotidiană, am fost obligat să-mi reamintesc un citat: „Frumuseţea unui tablou nu constă în ceea ce conţine rama, ci în ochii privitorului”. Care mi-a venit în minte,când (în 1970, la Mamaia) am asistat, într-un bar de noapte, rezervat în exclusivitate turiştilor străini  la un spectacol oferit de prima şi probabil singura trupă feminină de rock, formată din cinci studente din Timişoara (Trupa de rock Venus). Ei bine, spectacolul lor m-a fascinat: apăreau costumate , de la un moment la altul(!), când în albastru, când în verde, când în roşu…Abia la aplauze mi-am dat seama că erau costumate în alb, doar lumina care cădea pe ele era mereu alta…

            Ca atare, moartea mea, putea să-mi apară sub orice culoare, sub orice aspect

Deci moartea este aceeaşi, diferă doar culoarea – de fapt! – unghiul din care o priveşti. Vârsta m-a făcut să cunosc policromia morţii. Verde, a asasinilor legionari români, brună, a cămăşilor SS-iste, neagră a fasciştilor mussolinieni…. 

           Cea mai mare surpriză, un adevărat şoc, mi-a fost dat să trăiesc în momentul în care Moartea mi-a destăinuit cât de scârbită este de cei care ţin morţiş să o …ajute: asasinii, sinucigaşii şi – mai ales(!) – proştii. Mi s-a propus să-i judecăm în ordine inversă. Am înţeles că merită acest lucru pentru că sunt cei mai numeroşi. De pildă, o femeie este omorâtă pentru că se opune unui viol. Moartea ar fi trecut pe lângă ea fără să o bifeze ! Oare niciodată, femeia respectivă  nu făcuse amor cu un bărbat, fără să aibă o participare afectivă cu iubitul sau cu logodnicul cu care dorea să se căsătorească. Ori cu şeful, de la care speră o promovare profesională. Cine ne garantează că toate femeile din lume se culcă în exclusivitate cu parteneri pe care îi iubesc până la dăruire totală (în literatură se zice până la moarte!).? 

            Ca să nu frizăm feminismul, trebuie să amintim şi despre femeile frigide. Iată o problemă despre care se ştie foarte puţin şi despre care nu se vorbeşte mai deloc. Numărul/proporţia femeilor frigide este mult mai mare decât al celor „normale”.Pentru că, pe lângă frigiditatea hormonală şi a celei legate de vârstă, mai există frigiditate feminină legată de religie, de un comportament  psihic deviant, de obiceiuri… Frigiditatea! Iată un subiect gras, din punct de vedere gazetăresc…

            Moartea albă mi-a zâmbit, s-a îndepărtat plutind cu faţa spre mine, apoi mi-a făcut un semn  de simpatie cu mâna. Am avut ferma convingere că nu se grăbea deloc. Şi de ce ar fi făcut-o?! Oare, Moartea Albă, nu avea aliaţi, subordonaţi, fani (care din poziţia lor de suicidari, genocidari, dictatori, negustori de armament, dealeri de etnobotanice, de droguri halucinogene, de biochimişti şi de bacteriologi etc), îi fac treaba ? De ce s-ar grăbi, când productivitatea ei permite implementarea echiliobrului malthusian ?     

Oradea, sâmbătă 11 februarie, 2012

                                                                       Dr. Lucian Munteanu                

Citat

"Toţi îţi vor binele!!! Nu-i lăsa să ţi-l ia!!" John Wayne