Până şi plânsul meu devine artă

,,,

Nu te-înfrica de nici un vârcolac

Ce vrea să-înfigă în poezie un ac

Pro-Zodia cât o fi  ea de dură

Nu ţine loc de cuminecătură

Rondelul, glosa, însuşi el, sonetul

Consacră citadinilor poetul

Care măsoară, prea adesea în vers,

Orice dimensiune-n Univers

În care lacrimile îi sunt stele

Să umilească umbra de sub ele

Chiar mâna lui de biet aed, bătrână

Ciupeşte corzile ca să-i rămână

Ce-a poruncit inimii lui, Divinul

Ca să rimeze vinul cu seninul

Prindeţi curaj cât sunteţi în putere

Să suferiţi iubirea în tăcere

Atunci când vine vorba despre soartă

Până şi plânsul meu devine artă

Noru Silvan

Oradea, vineri 20 iulie 2012