Evoluţia perpetuă

Evoluţia perpetuă – Lucian Munteanu

          “Istoria este cea dintâi carte a neamului”                                              Nicolae Bălcescu

În peregrinările mele prin fastuosul muzeu al concepţiilor…, am dat de o recent semnalată idee. Conform căreia, Evul Mediu nu este o denumire apărută/impusă ex catedra de cei care au încercat să „sistematizeze” Istoria, ci de elita trăitoare chiar în epoca respectivă. Contemporaneitatea de atunci, considera dezvoltarea socială deficitară, comparativ cu Trecutul.Când societatea a ajuns la o suficientă cunoaştere şi – evident – la o dreaptă interpretare a valorilor incontestabile ale Antichităţii, filosofii, savanţii, inventatorii, creatorii, visătorii şi nu în ultimul rând artiştii, au avut un sentiment acut de frustrare. Cei care au avut acces la comorile înaintaşilor, au început să se întrebe (mai mult sau mai puţin justificat – am fi tentaţi să zicem noi azi, cunoscând incontestabilele valori produse în epocă!): „Ce reprezentăm noi, în comparaţie cu Aristotel, Platon, Socrate? Cine va mai scrie, vreodată, asemenea lui Eschil, Sofocle, Euripide? Cine va mai compune o Eneidă, ori o Odissee? Se va mai naşte un alt Herodot, sau Fidias? Când şi cum se va reînfiinţa o bibliotecă asemenea celei din Alexandria? Pitagora, ca şi toţi ceilalţi savanţi şi gânditori asemenea lui, vor putea fi măcar egalaţi de cei ce trăiesc alături de noi? Unde ne este democraţia, aducătoare de prosperitate şi armonie din epoca lui Pericle?” Iată întrebări (şi cele de mai sus erau departe de a epuiza nici calitatea nici numărul lor…) care măcinau elita intelectuală şi artistică a acelor vremi. Şi care i-au făcut pe cei de atunci să-şi considere dezvoltarea socială ca fiind doar de nivel mediu.
Acest sentiment, devenit un adevărat complex de inferioritate, ca şi de nostalgie-1) faţă de Trecut, nu s-a dovedit a avea numai conotaţii negative. Istoria trăieşte folosind în evoluţie, elementele benefice ca şi pe cele malefice, în aceeaşi măsură. Pentru că ea, Istoria, este arta de a utiliza ştiinţa la descifrarea mesajelor antecesorilor!
Ca atare, cu toate avatarurile caracteristice epocii: anatemizarea, excomunicarea, arderea pe rug a ereticilor (fie ei savanţi, ca Giordano Bruno, ori poporeni!), şi a „vrăjitoarelor”, prigonirea hughenoţilor, Noaptea Sfântului Bartolomeu-2) şi nu chiar în ultimul rând, ispitirea cumpărării de indulgenţe pentru iertarea păcatelor-3), mersul Istoriei nu s-a oprit. Isteria socială, drapată sub faldurile atotcuprinzătoare ale religiei, tradiţiei sau ale „dreptului divin” nu a triumfat decât – cel mult – pentru perioade (socotite istoric!) prea scurte pentru a amprenta evoluţia socială…-4)
Aşa cum s-a stabilit ştiinţific în Fizică, Natura are oroare de vid. Ca atare, tendinţa generală este de echilibru. Societatea tinde, indubitabil şi irefutabil, spre armonie! De aceea, în Evul Mediu-5), s-au găsit şi s-au afirmat cu curaj, un Tiho Brahe, un Nicolaus Ccopernicus, un Johannes Kepler… dar „salturile” nu au avut loc numai în astronomie. Ci,de asemenea, în toate domeniile pentru care elita perioadei denumită – şi actualmente – Ev Mediu, poseda (aşa cum a dovedit mereu în decursul Istoriei!), cheia cu care a deschis următoarea epocă. În cazul nostru, Renaşterea-6).
                                                                 

                                                                                    Lucian Munteanu                                      

                                                                           Oradea, sâmbătă.26 iunie 2010

Note de subsol

1 Oare unde am mai întâlnit noi acest termen în prezent?!
2 Toate, dar absolut toate, având corespondenţe în epoca modernă: xenofobia, antisemitismul, holocaustul, bolşevismul, fascismul, nazismul, genocidurile, asasinatele politice şi/sau mafiote
3 Acum indulgenţele se numesc voturi, dar conţinutul şi semnificaţia iniţială nu s-au schimbat!
4 Spre ce? ! Urmează să aprecieze, obiectiv, abia generaţiile viitoare…
5 Pe care îl putem extinde – ca semnificaţie – până la noi
6 Ideea unor gânditori protocomunişti, ai secolului al XIX-lea, conform căreia Renaşterea nu ar fi moştenit nimic de la epoca precedentă (a Evului Mediu) este nu doar o eroare de ignorantă interpretare a faptelor dovedite, ci o falsificare flagrantă menită să justifice încercarea de ştergere a valorilor anterioare. „Moarte personalităţilor şi oricăror valori de orice fel, produse sau promovate de acestea…!” Iată adevărata „armonie socială” comunistă !