LUCIAN MUNTEANU - TAINA SCRISULUI

 SUNT UN OM NOROCOS
 Autorul articolului: Lucian Munteanu
Articol publicat la data de: 25.07.2012

Sunt un om norocos. De când mă ştiu. Şi chiar mă comport ca atare: cu optimism, cu umor, dar mai ales cu o mare disponibilitate de a-mi iubi semenii. Sunt şi un iremediabil naiv. Deşi am avut întotdeauna încredere că ambiţia şi efortul mă pot conduce spre atingerea unui scop, conştiinţa propriei mele valori s-a conturat mult mai târziu. Când am lucrat în echipă. Medicală la început. Ori când am început să public literatură. Abia când am simţit înţepăturile perfide ale invidiei, mi-am dat seama de valoarea mea ... Dar, în loc să privesc anturajul cu aroganţă şi dispreţ, am decis că valoarea te obligă „să pui osul la treabă!” Şi m-am conformat. Încă din primele clase de liceu, am ştiut că eu sunt plătit ca să învăţ. Leafa mea – de la părinţi – consta în întreţinerea la şcoală, plata excursiilor, a şcolii particulare de gimnastică, a celei de dans, bilete la teatru şi concerte (simfonice!). Mai târziu, statul a preluat o parte a acestor cheltuieli sub forma de cazare în cămin studenţesc, cartelă de trei mese zilnic la cantină şi o sumă de bani lunară (echivalentul a circa 15 bilete la cinematograf), destinată nevoilor culturale ... Nu vă miraţi! Aşa era în anii 50, imediat după război şi după doi ani de secetă cumplită.
  Prima mea operă literară scrisă a fost în genul retoric. Am scris o teză, la istorie, de unsprezece pagini: „Greşelile politice, militare strategice şi tactice ale lui Napoleon în campania din 1812 în Rusia, repetate punct cu punct de Hitler.” În particular, profesorul de istorie mi-a explicat de ce mi-a notat teza cu 9(nouă): în aceeaşi clasă era şi fiul prefectului, al inspectorului general al Administraţiei Financiare, al celui mai mare angrosist de cherestea etc. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat (tot cu nota 9!), când mi-am susţinut teza de licenţă la Psihiatrie, câţiva ani mai târziu.

 Cu foarte mulţi ani înainte de a fi Capitala Culturală Europeană, Sibiul meu natal poseda o efervescenţă intelectuală şi artistică de prim rang. Pe care am simţit-o şi eu, ca elev de liceu. Când am devenit student la medicină în Cluj, la mai puţin de 18 ani împliniţi(!), apetitul meu pentru cultură era deja deschis. Şi Slavă Domnului, Clujul oferea totul pentru satisfacerea acestei nevoi. Aşadar formarea mea ca „literat” a fost rezultatul lecturii şi al mediului, atmosferei culturale în care trăiam ... Şansa de a avea colegi de an la facultate, fii şi fiice de profesori universitari, cu care m-am împrietenit, din cauza preocupărilor şi a gusturilor comune ( ei prin tradiţie şi educaţie, eu – doar – prin absorbţie voluntară!), mi-au deschis porţile caselor în care poposeau mari artişti. Sau care erau frecventate de ilustre personalităţi ale epocii. Am aflat lucruri care îmi fuseseră inaccesibile ca elev de liceu ... Începusem să-mi rafinez gusturile, comportamental (şi estetic!). Ecoul, deloc tardiv, al acestor învăţături apare – într-un sonet scris de mine şaizeci de ani mai târziu: „ ... un diplomat subtil, ce are printre arme şi tăcerea”. Ca elev de liceu m-am bucurat de măiestria transmisă direct de un mare artist dramatic, care mi-a dezvăluit tainele recitării poeziei: interpretare, nuanţare, muzicalitate, ritm. Încât, la mai puţin de o lună de la contactul cu Clujul cultural, am câştigat o diplomă de „recitator fruntaş pe oraşul Cluj”. Încălecarea pe Pegas şi „desecretizarea” căii spre Parnas, mi-a fost facilitată şi îndrumată, ani în şir, în mod direct, de un poet clujan, fost ofiţer de cavalerie, deblocat din armata română odată cu floarea ofiţerimii, după 1945, care era salariatul unei reviste literare, ca dactilograf(!). Un mare poet, al cărui ucenic am devenit. El m-a învăţat tot ce trebuia să ştie un începător în ale scrisului, dar mai ales ce greşeli trebuie să evite. De la el ştiu că cu cât arunci mai mult la coş, cu atât ce rămâne pe masă este mai valoros. Adică esenţa! De atunci datează primul meu aforism: „Simplitatea este una din faţetele diamantului genialităţii!” Am devenit buni prieteni. Ne vizitam şi după ce mi-am schimbat reşedinţa, la Oradea, odată cu terminarea studiilor mele medicale. Înainte de a emigra, mi-a încredinţat, în mare secret (doar devenisem – prin repartiţie guvernamentală – ofiţer-medic în M.A.I.!), un dosar cu toată producţia lui lirică. Care nu văzuse niciodată lumina tiparului! Dar pe care o păstrez cu toată sfinţenia cuvenită unei relicve, dublată de speranţa unei posibile editări, spre bucuria lecturii. Timp de peste treizeci de ani condeiul meu a aşteptat cuminte în etuiul său. Elita culturală românească fusese coborâtă de pe soclu, mărunţită până la anihilarea valorii şi distribuită „maselor largi populare”, spre ... rumegare. După 1990, când începuseră deschideri de sertare literare, când majoritatea hebdomadarelor, ba chiar şi cotidienele, aveau câte o pagină culturală, am sesizat la orizont o nouă motivaţie ... Conştiinţa socială încă nu se isterizase până la paroxism – ca în prezent – şi nu apăruse noua formă a luptei de clasă, care asmute fiecare individ contra tuturor celorlalţi ... Eu fiind un empirist, pentru mine motivaţia se adapta cerinţelor momentului. Ca un bun ofiţer de stat major, aveam de fiecare dată, un singur ţel. Pentru atingerea căruia mobilizam toate resursele disponibile. Am încercat să trezesc interesul semenilor spre lectură, spre ce se întâmplă în jurul nostru, spre trăirile individuale. A căror analiză fusese interzisă anterior. Mi-am izvodit un pseudonim, care să mă caracterizeze cât de cât şi am început să public. La început doar în media locală ... Producţia literară a debutat cu epigrame. Întâi mai timide, apoi mai tăioase. M-am numărat printre membri fondatori ai Clubului Umoriştilor Bihoreni (C.U.B.) şi ai Cenaclului „Barbu Ştefănescu Delavrancea”. Figurez, cu două pagini în Almanahul epigramiştilor medici, editat de prof. univ. dr. în epigramă Elis Râpeanu, tipărit la Bucureşti de Editura medicală. Am sub tipar un volum consistent de circa 400 de epigrame. Activitatea mea literară a fost favorizată de faptul că nu mai trebuia să-mi ascund gândurile şi să-mi cenzurez vorbele. Am produs versuri, eseuri, proză scurtă, am luat interviuri, dar am reluat şi unele foi învechite de vreme, scrise în anii studenţiei. La Oradea am devenit notoriu. Sunt membru fondator al celor două cenacluri literare. În ziua când împlineam 75 de ani am lansat un prim volum de versuri „Scrib cugetând”. Era şi este rodul întâlnirii cu Muza: Prinţesa trandafirului solar, cu nume simbolic, Suri. Simbioza metaforică sentimental/raţională între noi, mi-a prilejuit apariţia anul acesta a unui volum de „Sonete trans lucide”. Recidivă? Mariaj perpetuu între Poet şi Muză?! Greu de analizat după criterii contabiliceşti, calitatea unor trăiri specifice, care prin definiţie nu sunt cuantificabile! Motivaţia activităţii mele nu este, aşa cum s-ar crede, descărcarea preaplinului sufletesc. Aşa cum afirmă – despre ei – unii confraţi. Sufletul nu este un vas unde pui şi din care goleşti. Lirica nu umple fiinţa noastră, ci o înnobilează sublim. Iată de ce nu aspir la a fi membru în cât mai multe şi prestigioase asociaţii ori societăţi literare. Scopul meu este să-mi iubesc semenii şi să le-o pot dovedi cu mijloacele puse mie la dispoziţie, spre uzul perpetuu, de către Divinitate. ----------------------------------
P.S. Am scris despre Eminescu, nu doar pentru că-l iubesc ci şi deoarece mi-am luat îndrăzneala de a-l socoti cel dintâi mentor al meu. Marele Poet, oare nu ne aparţine nouă tuturor?! Citându-l pe cel mai Mare Mihai al românilor (şi neamul nostru are câţiva de primă mărime!), cu bună intenţie nu am pomenit numele poeţilor cu care am fost/sunt contemporan. Numele meu este nesemnificativ ca să-l alătur lor. Ar fi un abuz! Despre care stă statuat în „SCRISOAREA I”: „ ... va vorbi vreun mititel, nu slăvindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el.” Lucian MUNTEANU / Noru SILVAN Oradea 23 iulie 2012