Moto: „Chiar dacă întunericul nu poate fi învins,
suntem datori să nu-l lăsăm să ne copleşească”
Noru Silvan
Un cicerone… feminin
În celebra sa dramă Calligula, scriitorul elvetic Friedrich Dürrenmatt, scena finală – în care eroul (negativ) este străpuns simultan de suliţele a circa treizeci de complotişti – avertizează, nu atât pe contemporanii latini cât mai ales viitorimea, printr-o apoteotică şi predictivă replică: „Sunt încă viu!”
Una din multiplele faţete ale Istoriei, ne devoalează faptul că nebunul despre care se spune că a dat foc Romei, ca să-şi momească muza să-l inspire poetic, nu a fost decât un simplu accident. De la, horribilis factum(!), obţinerea unui cap de mucenic, oferit pe tavă, prin dansul unei fecioare destrăbălate, până la cele mai cvasi-indescriptibilele şi inimaginabilele crime contra umanităţii şi persoanei, faptele acuză. Săvârşite în epoca contemporană pe toate meridianele şi paralelele acestui mapamond maculat, în armonia sa primordială, atât de, determinată să devină, vitrega mamă natură, cât şi de om, ele, faptele nu par să ne mai mişte.
Incredibil! În aulele universităţilor care îi pregătesc pe cei care vor deveni profesionişti mass media, formatori de opinie, se induce o concepţie – altădată neavenită – conform căreia o faptă pozitivă, un fenomen favorabil, nu reprezintă o ştire! Orice noutate trebuie să şocheze, să ne îngrozească, să ne oripileze. Cu o minuţie chinezească se încearcă tocirea, până la dispariţie, a laturii noastre sentimentale.
Toate dictaturile, fie ele personale ori colective(!), au tendinţa de a anihila mai ales sufletul nostru. Platon propunea scoaterea poeţilor în afara Cetăţii. Molière a fost primul actor care s-a bucurat de privilegiul de a fi înmormântat în pământul binecuvântat din interiorul cimitirului! (un omagiu acordat de un monarh luminat: el însuşi un Soare al Franţei).
Cărţile sunt din ce în ce mai scumpe. Accesul în biblioteci este adesea restricţionat de plata unei taxe. Toţi artiştii, indiferent căreia din cele nouă muze slujesc, sunt efectiv şi afectiv, în afara preocupărilor celor care au acces la pupitrul de comandă socială. Un critic literar de mare profunzime şi întindere pe plan naţional (l-am numit pe decanul facultăţii de litere din Universitatea orădeană, profesorul Ion Simuţ), remarca nu demult că „nu se mai citeşte poezie…”
Pe de altă parte, nu există un cenaclu literar în universitate; la cele două cenacluri din oraş nu participă studenţi de la literatură; prezenţa magiştrilor se reduce la un singur cadru universitar…
Iată cum, se încearcă să ni se tocească sensibilitatea „ce ni s-a dat.” În secolul nostru, care ar trebui să fie religios ca să nu dispară, blidul de linte şi cei 30 de arginţi, sunt înlocuiţi de alte simboluri mai moderne, dar, la fel de neavenite şi futile. Însă ce ne facem cu cei care îşi pun condeiul să facă jocul subtil al sub-mediocrităţii, din convingeri pure şi nevinovate?! Ba chiar animate de cele mai bune intenţii? Aceste adevărate călăuze spre infern, nu realizează că o coadă de topor – conştientă sau nu – este exact ceea ce îi lipseşte tăişului de oţel ca să distrugă pădurea din care provine.
O veche zicere, izvodită din nesecata înţelepciune populară, ne atrage atenţia că noaptea toate pisicile sunt negre. Da, dar noaptea nu este veşnică! Lumea noastră trebuie să fie, în realitate, cât mai colorată. Această cromatică indispensabilă unei vieţi normale, este asigurată (atunci când este!) deopotrivă de Artă şi de Ştiinţă. Aversul şi reversul unei medalii care are aceeaşi valoare pe ambele feţe.
De aceea ne bucurăm la fel, atât la reuşita unui candidat la doctorat, cât şi la lansarea unei volum de literatură. Chiar dacă le percepem pe fiecare cu alţi receptori sentimentalo-sensoriali. Eminescu a fost, ca şi alţi corifei ai culturii naţionale româneşti, deopotrivă genial în literatură ca şi în activitatea cotidiană, civică. Ştiinţific vorbind, el a intuit că viteza luminii nu este infinită… (La steaua), cu mult înaintea stabilirii ştiinţifice a faptului, prin emiterea teoriei relativităţii restrânse, de către Albert Einstein, în 1905. Asta pentru a ne mărgini la grădina noastră, a Maicii Domnului, după expresia unuia din cei mai valoroşi papi contemporani
Meritul de necontestat al volumului Chipuri şi clipuri, datorat unei jurnaliste profund cunoscătoare deopotrivă a multiplelor faţete-unicat, reprezentate de universalul uman, dar şi a aspectelor sociologice reprezentate de ultimele două dictaturi din aşa pretins idilicul spaţiu carpato-danubiano-pontic, este acela de a devoala, în măsura posibilului, dar cu o ambiţioasă încăpăţânare, TOTUL. Păcatele personale, care (paradoxal!) în loc să ne diferenţieze (după criterii consacrate: de vârstă, etnie, confesiune, nivel de instrucţie şi educaţie, independenţă financiară, profesiune etc etc), ne unesc. Pentru cei care au privilegiul, dar şi ghinionul de a ne fi cunoscut pe viu ca imigranţi, un eufemism pentru năvălitori(!), în propriile lor areale, noi suntem români! Conform unui adagiu folcloric, încă promovat cu aproape suspectă acribie.
Şi pentru că nu sunt (nici măcar pretins!) critic literar, voi semnala ceea ce văd şi înţeleg. Nu am căderea şi ca atare nici curajul să judec ori să dau sentinţe… Mă simt însă obligat să laud inspiraţia, harul şi – de ce nu? – profesionalismul jurnalistic cu care preopinenta noastră (căci fiecare lector intră în dialog cu autorul îndată ce deschide o carte) îşi abordează suferinţele, încă din titluri. Am spus suferinţă?! Da, incontestabil! De la Plângerile lui Ieremia şi până la Nichita, numai şi numai cerneala lacrimilor a fost capabilă să se adauge palimpsestului liric universal.
Iată, deci, un incomplet mănunchi, veritabil florilegiu, al amintitelor titluri şi subtitluri ale Chipurilor şi clipurilor oferite cu atâta generozitate, caracteristică mai ales componentei feminine a complexului uman, de Maria Vesa Aursulesei. Citiţi, gândiţi şi…luaţi atitudine, acţionaţi! Sunteţi în faţa unui manifest.
…Fascinaţia aparenţelor, După douăzeci de ani nu-mi place!, Splendoarea nu moare, Ce a devenit România?, Unde îngropăm animalele de companie, Parfum cu miros de iubire, Lecţia de statornicie, Politica formei fără fond, Excelăm în năravuri barbare, Cum am devenit exemplu prost, Ţara mea…de mâna a doua, Bani contra viaţă, A fost…Transilvania. După Reforma… care ucide, nu mai este cazul să mai argumentăm nimic prin enumerare…
. Falşii specialişti, acei guru care asudă (mirositor!) ca să ne înveţe cum să percepem anturajul social – devenit pentru majoritatea dintre noi un coşmar oripilant – pretind că după ce au disecat fenomenul literar contemporan, au ajuns să ştie sigur că poezia este rezultatul unui proces care ţine exclusiv de sentimente. Pe când proza taxată de literatură (mai!) serioasă, ar fi rezultatul raţiunii. Nimic mai fals!
Pe vremea când Oradea îşi permitea, cu trei-patru decenii şi mai bine în urmă, să invite personalităţi culturale de elită, din ţară şi din străinătate…, un „cineva” în mare vogă de critic literar, încerca să demonstreze că „astăzi nimeni nu mai poate scrie un roman, dacă nu posedă o bine fundamentată erudiţie, talentul nu mai este suficient…” Această aberaţie este futilă. Valoarea operelor în proză a marilor romancieri de până acum, constă tocmai în sensibilitatea cu care au descris trăirile, sentimentele, stările sufleteşti, ba şi conflictele personajelor, pe care le-au transformat ipso facto în eroi literari…
Revenind la Maria Vesa Aursulesei şi la volumul său de proză recent apărut, Chipuri şi clipuri, trebuie să precizăm că nu ne aflăm în prezenţa unei literaturi gazetăreşti. Autoarea trăieşte (repet: efectiv şi afectiv) solidar cu convivii săi contemporani, atât fenomenele sociale („impostura a pus stăpânire pe România…” „ din fericire mai există oameni care nu vor să fie victime şi victimizaţi”- (Vocaţia de victimă), cât – mai ales – complexitatea existenţială a relaţiilor interumane până la nivel individual, „Urmăresc cu admiraţie şi uimire transformarea bătrâneţii în tinereţe şi mă întreb de ce omului nu i-a fost dat să cunoască această metamorfoză”(Efemeride)
Să nu comentăm prea profesional, dar nici superficial: Maria Vesa Aursulesei se dovedeşte, prin editarea unor Chipuri şi clipuri, nu doar o trestie gânditoare/raţională ci şi una sensibilă/sentimentală.
Lucian Munteanu
Oradea, 28 septembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu