Dialog cu un oaspete neaşteptat
A venit la
mine-acasă Moartea…simplu! Nici ea, ca şi Lucifer de altfel,. nu are nume de
familie. Mă mai vizitase, în două rânduri, dar încă nu intrase la mine în casă.
Era grăbită. M-a privit doar, prin fereastra deschisă de la etajul nouă. Şi
mi-a făcut semn cu mâna. Eu, însă m-am uitat bine la ea. Ca s-o pot recunoaşte
la o eventuală proximă întâlnire.. Am remarcat că are o fizionomie zbârcită de
babă, cu obrajii scofâlciţi de lipsa danturii. Corpul îi era protejat de o
pelerină neagră, lucioasă de crepdeşin
ieşit din modă, care nu se mai găseşte în comerţ. Iar coasa, ei bine, această
armă vetustă şi atât de temută în trecut, arăta jalnic. Avea lama ştirbă şi
ruginită. Semn tipic al neglijenţei senile faţă de obiectele de care se serveşte
zilnic. Mi-am zis că trebuie să fii sadic ca să retezi capul cuiva cu asemenea
tăiş.Dar toate astea aparţin trecutului!
Moartea
care mi-a apărut ieri şi care i-a alertat pe medicii de la serviciul de
salvare, avea o alură de femeie matură (sub treizeci de ani!), cu pasul foarte
sigur, cu o privire inteligentă, uşor ironică, în spatele ochelarilor cu un
design unic, de marcă. Deh, ea îşi poate permite. Are un nivel de moarte foarte ridicat. Spre deosebire de nivelul meu de viaţă, indecibil de scăzut.
Nu i-am
putut aprecia structura anatomică. Corpul îi era protejat de un soi de pelerină
albă, dintr-un material mat. Încălţămintea te făcea să apreciez că această
noţiune, eres, fenomen sau chiar ideal , căci fiinţă nu o pot numi (ar fi o
contradicţie în termeni, un oximoron: fiinţa morţii?!), nu mergea niciodată pe
jos. Iar când păşea o făcea doar pe covorul roşu. Culoarea patimei şi a crimei.
Pe care grupările masochiste (citeşte popoarele!) le aştern înaintea
politicienilor şi a „monştrilor sacri” care sodomizează Cultura…
Pentru că
moartea, care, de data aceasta – dintr-un binecuvântat, dar nedesluşit motiv –
nu era a mea, nu părea să fie
grăbită, m-am încumetat s-o chestionez. Mare greşeală. Din momentul în care ţi
se încredinţează nişte secrete, ipso facto
devii foarte… vulnerabil. Pe parcursul „interviului” mi-am dat seama de pericol.
Ca atare, întrebările cheie, ca şi răspunsurile foarte directe, sincere,
lipsite de subtilităţile semantice penibile care maculează cele mai multe din
producţiile televiziunilor, nu vor apărea niciodată în manieră accesibilă oricui.
Pe măsura
desfăşurării întâlnirii noastre colocviale, interlocutoarea mea mi-a devenit
din ce în ce mai simpatică. Eram atât de bine dispus în prezenţa ei, încât
mi-am permis să glumesc. I-am mărturisit că vizita ei (de curtoazie, nu „dec
lucru”) m-a surprins. Altfel aş fi căutat să evit de a o servi cu cafea neagră,
căutând cafea albă(!), care să se potrivească cu alura ei, de moarte albă. A
râs. Nu a rânjit, cum ar fi făcut bunica ei. Apoi mi-a spus că nu are bunică,
nici mamă. Corect!!! Cine şi-ar fi permis să facă sex cu moartea, ba să o mai
şi fecundeze??! Pur şi simplu, cealaltă moarte – neagră, hâdă şi bătrână – nu
mai corespundea…cerinţelor moderne.
Şi deoarece
Moartea nu este o invenţie contemporană. Iar alura personificării din faţa mea
, nu se încadra în cronologia cotidiană, am fost obligat să-mi reamintesc un
citat: „Frumuseţea unui tablou nu constă în ceea ce conţine rama, ci în ochii
privitorului”. Care mi-a venit în minte,când (în 1970, la Mamaia) am asistat,
într-un bar de noapte, rezervat în exclusivitate turiştilor străini la un spectacol oferit de prima şi probabil
singura trupă feminină de rock, formată din cinci studente din Timişoara (Trupa
de rock Venus). Ei bine, spectacolul lor m-a fascinat: apăreau costumate , de
la un moment la altul(!), când în albastru, când în verde, când în roşu…Abia la
aplauze mi-am dat seama că erau costumate în alb, doar lumina care cădea pe ele
era mereu alta…
Ca atare,
moartea mea, putea să-mi apară sub orice culoare, sub orice aspect
Deci moartea este aceeaşi, diferă doar culoarea – de fapt! –
unghiul din care o priveşti. Vârsta m-a făcut să cunosc policromia morţii.
Verde, a asasinilor legionari români, brună, a cămăşilor SS-iste, neagră a
fasciştilor mussolinieni….
Cea mai
mare surpriză, un adevărat şoc, mi-a fost dat să trăiesc în momentul în care
Moartea mi-a destăinuit cât de scârbită este de cei care ţin morţiş să o …ajute: asasinii,
sinucigaşii şi – mai ales(!) – proştii. Mi s-a propus să-i judecăm în ordine
inversă. Am înţeles că merită acest lucru pentru că sunt cei mai numeroşi. De
pildă, o femeie este omorâtă pentru că se opune unui viol. Moartea ar fi trecut
pe lângă ea fără să o bifeze ! Oare niciodată, femeia respectivă nu făcuse amor cu un bărbat, fără să aibă o
participare afectivă cu iubitul sau cu logodnicul cu care dorea să se
căsătorească. Ori cu şeful, de la care speră o promovare profesională. Cine ne
garantează că toate femeile din lume se culcă în exclusivitate cu parteneri pe
care îi iubesc până la dăruire totală (în literatură se zice până la moarte!).?
Ca să nu
frizăm feminismul, trebuie să amintim şi despre femeile frigide. Iată o
problemă despre care se ştie foarte puţin şi despre care nu se vorbeşte mai
deloc. Numărul/proporţia femeilor frigide este mult mai mare decât al celor
„normale”.Pentru că, pe lângă frigiditatea hormonală şi a celei legate de
vârstă, mai există frigiditate feminină legată de religie, de un
comportament psihic deviant, de
obiceiuri… Frigiditatea! Iată un subiect gras,
din punct de vedere gazetăresc…
Moartea
albă mi-a zâmbit, s-a îndepărtat plutind cu faţa spre mine, apoi mi-a făcut un
semn de simpatie cu mâna. Am avut ferma
convingere că nu se grăbea deloc. Şi de ce ar fi făcut-o?! Oare, Moartea Albă,
nu avea aliaţi, subordonaţi, fani (care din poziţia lor de suicidari,
genocidari, dictatori, negustori de armament, dealeri de etnobotanice, de
droguri halucinogene, de biochimişti şi de bacteriologi etc), îi fac treaba ? De ce s-ar grăbi, când
productivitatea ei permite implementarea
echiliobrului malthusian ?
Oradea, sâmbătă 11 februarie, 2012
Dr.
Lucian Munteanu
