sâmbătă, 20 octombrie 2012

Mozaicul cultural al Oradiei


                                Mozaicul cultural al Oradiei...


                                               Motto: Diamantul Culturii are foarte multe faţete

 Din nefericire, mersul ori demersul sociocultural contemporan, nu mai justifică vechiul adagiu conform căruia „pentru noi soarele de la Bucureşti răsare”. Mă bazez  - printre altele – pe afirmaţia ritoasă adresată de unul din liderii Dialogului Social adresat unui intelectual revoltat: „Învaţă să taci!” (aici cuvântul-cheie este d-i-a-l-o-g!).
Să ne mai mire termenul de autism social, utilizat de Florin Chilian într-o recentă conferinţă ţinută dee curând la Oradea?
Prima şi cea mai adâncă filosofie europeană, cea elină, definea omul ca pe un animal social. Cu toată modestia (determinată de faptul că de peste şase decenii limba greacă nu mai este obiect de studiu în ceea ce a mai rămas din vechile licee), eu sunt tentat să dau o interpretare nouă: omul este suflet social. Omul, această minune a lumii vii, nu poate fi asimilată coralilor, furnicilor sau albinelor...
În oraşul nostru, am credinţa că această regretabilă confuzie nu se face!
            De ce titlul de mozaic?! Pentru că activitatea culturală a Oradiei cuprinde şi bune şi rele...
Nu voi trece la o analiză exhaustivă..., dar: la Oradea nu există o filială a Uniunii Scriitorilor din România; cele două cenacluri literare din oraş, nu au şedinţe de lucru periodice (membrii lor se întâlnesc mai ales cu ocazia lansărilor de carte);  avem câteva reviste de cultură laică – din care cel puţin trei foarte valoroase – membrii redacţiilor respective îşi vorbesc foarte rar.
Se aude din ce în ce mai des, ba că nu se mai citeşte poezie, ba că ceea ce se scrie nu mai este poezie. Neadevăruri inacceptabile! De curând, nouă tineri au avut o întâlnire, pe care au numit-o cenaclu de noapte! Am avut onoarea şi plăcerea să fiu invitat. S-a citit poezie foarte bună de Octavian Paler, Nichita Stănescu, Magda Isanos, Ana Ahmatova, Marin Sorescu, Alexandrina Chelu, Noru Silvan. Bihoreanca Anamaria Udrea, (o masterandă în management) de 26 de ani, şi-a dovedit nu doar talentul de organizator, ci şi dragostea pentru poezie...       
Revistele legate de cultura sacră, nu sunt cunoscute decât în prea mică măsură de publicul orădean. La o conferinţă mondială a oamenilorde ştiinţă şi a ierahilor, s-au auzit două voci: (citez) Știința în izolare este grozavă pentru producerea de lucruri, dar nu e prea bună în producerea de idei” şi „s-au născut o mulțime de întrebări [despre originea Universului] la care oamenii de știință nu pot răspunde singuri”.
Despre faptul că zilele şi orele predilecte ale premierelor teatrale coincid cu cele ale concertelor simfonice, nu ne putem pronunţa. Pentru că nu putem cuantifica calitatea
Iată că există la Oradea şi teatre particulare, care fac săli pline: ArtEmotion şi Vânzătorii de Poveşti. Să le urăm viaţă lungă!

Oradea, duminică, 21 octombrie 2012
                                                                
 Lucian Munteanu alias Noru Silvan         

miercuri, 3 octombrie 2012


REVELAŢII DOCTORALE

     Dacă nu de puţine ori vehiculăm ideea că doar poetul are vârstă, nu şi poezia, se poatespune totuşi că poetul se confundă cu poezia sa, cu antumitatea ori postumitatea creaţiei sale,devenind şi el, după caz, (ne)muritor. Or, dacă poezia se neantizează în timp, poetul va trebui să îşi asume vârsta şi să moară odată cu ea. Dar, laurma urmei, pe cine interesează vârsta poetului?
     Este şi cazul poetului-medic, sau, dacă vreţi, medicului-poet, Lucian Munteanu, care la o vârstă onorabilă (n. 1933) publică în anul de graţie 2012 cea de-a doua carte de poezie (după Scrib cugetând, Editura Primus, Oradea, 2008 ), şi nu una oarecare, ci una cu pretenţii şi al cărei titlu vorbeşte de lasine, Sonete trans-lucide, Editura Aureo, Oradea. Medicul, după ce ani şi ani a fost un alintător al suferinţelor fizice ale semenilor, se metamorfozează, iată, în poet, de data aceasta terapeut al durerilor metafizice sau, citându-l cu aproximaţie, al durerilor trans-fizice, pe care caută să le vindece pe calea mirifică şi delicată a poeziei. Stetoscopul său este o lupă imaginară prin care îşi priveşte, ascultă şi analizează propriile revelaţii, obsesii sau elevaţii, ordonate mai apoi cu minuţiozitate doctorală în poeme sau sonete de o delicateţe aparte, dorite a fi reţeta exactă şi sigură pentru un lector angoasat de o existenţă pernicioasă, agasantă şi nu de puţine ori stupidă.
     Dacă biologic poetul se află la vârsta senectuţii sentenţioase, spiritual el este un perpetuu adolescent, mereu în stare de alertă maximă şi pândă extremă, în faţa marilor dileme ale unor întrebări care, la nivel colocvial ori solilocvial, îşi caută răspunsuri în regim de maximă urgenţă, pe un fundal de minimă imanenţă.
     Poeziile/sonetele par a fi semnele universului său livresc, dar şi lumesc, pândite uneori de uşoare preţiozităţi apoftegmatice, relevate într-o spontaneitate debordantă, şi numai atunci când sufletul rezonează suveran cu incantaţia parcimonioasă şi senzualitatea ceremonioasă a materiei sale efemere.
      Scribul trans-lucid Lucian Munteanu nu poate decât să emoţioneze un cititor dispus să îl citească şi care mai apoi să-i facă o reverenţă de mulţumire.
                                                                                     LUCIAN SCURTU
                                                                             - membru al Uniunii Scriitorilor -

PREFAŢĂ


      Disciplina desprinsă din rigorile sonetului au pus stăpânire şi pe poetul Lucian Munteanu care, medic fiind, de profesie, a înţeles şi a conştientizat valoarea şi frumuseţea perfecţiunii în toate domeniile culturii, iar sonetul ca formă fixă de poezie este un reper în lirica românească pentru fiecare poet, o încercare curajoasă şi chiar necesară.
      Nu atât exactitatea în sine este frumoasă, cât puterea de a-ţi aşeza gândurile într-un corset prozodic, ceea ce dovedeşte câtă libertate de exprimare şi cunoaştere poate avea un poet, atunci când îşi modelează trăirile după o anumită formă, o formă ce nu contrânge, ci doar disciplinează. Muzicalitatea sonetelor lui Lucian Munteanu - care semnează Noru Silvan - este dublată de conţinutul plin de moralitate şi învăţătură:
“Am vrut acestea toate să rămână,/ Ca pilde dezlegate pentru veacuri:/ Cui îi e sete, sape o fântână…!” sau “Nu biciui pe nimeni cu privirea,/ Când judeci lumea, tu evită graba”. Volumul său “Sonete Trans lucide”, putând fi liniştit un model de etică şi filosofie de viaţă, din care nu numai că înveţi, delectându-te, dar te şi înţelepţeşti: “Nu-i bine să dispari nici prea devreme,/ Nici prea târziu, în plină-nţelepciune”.
      Sonetele lui Noru Silvan sunt dominate de o seninătate profundă în faţa morţii, poetul conştientizând cât de mult ţi se poate transforma viaţa când trăieşti cu certitudinea că vei muri cândva. Cu atât mai mult, când moartea pare a fi aproape: “Mă satur cu nădejdea că voi muri curând,/ Asemeni lui Socrate, de-o cupă de venin” sau “De sunt obligat să-mi înscriu data morţii,/ Când totul va fii regizat, ca la teatru,/ Voi bea din cucută exact două porţii”.
      Totuşi, în ciuda faptului că moartea este privită în sonetele poetului ca o necesitate, ca o dorinţă chiar, acesta nu este mulţumit de ceea ce vede şi simte în jurul său: “Nici rigor mortis nu e-nţepenire,/ Doar corpul singur intră în repaus,/ Din lumea asta cufundată-n haos,/ În care nu e loc pentru iubire”. (...) “Nici cerurile nu mai sunt senine,/ Când universu-i năpădit de rele./
Îmi aştept moartea care nu mai vine”, simţindu-se obligat să lase prin sonetele sale lecţii de viaţă şi de moralitate. Citează din Biblie: “La început de tot a fost Cuvântul”. Dumnezeu fiind entitatea care în final ne judecă pe toţi pentru faptele comise.
       Judecata o putem observa şi din faptul că prin sonetele sale, poetul încearcă să justifice atitudinea sa faţă de ceilalţi, să se definească pe sine: “Toată fiinţa mea e răscolire”, sau “De-am profanat cu umbrele, lumina,/ Nu am greşit şi nu fac penitenţă!”, sau “Repet mereu (a nu ştiu câta oară),/ Să ştie toţi amicii şi duşmanii:/ Simţirea mea nu este apă chioară”.
    În sonetele sale, Lucian Munteanu/Noru Silvan are un ajutor: o muză (sau mai multe?) căreia i se adresează de fiecare dată când simte nevoia creaţiei. Poetul nu este niciodată singur: “Simt seva-n mine, mă simt omul-zeu,/ Iubit de Suri şi de Dumnezeu” sau “O, Suri, muza mea, nu te da moartă!/ De tine este mare trebuinţă/ La cina cea deschisă pentru artă”. Siguranţa că muza sa îi este mereu alături îi dă o forţă de creaţie ce atinge cote maxime în formă şi în conţinut. Sonetul rezultat este dovada: “Eu, ca poet, sunt Polul Nord estetic” sau “Sunt un poet foarte scump” sau “Sunt un poet care trăiesc din moarte”. Moartea însă mai şi greşeşte: “Nici moartea nu-i mai brează, coasa ei/ Retează muguri, nu doar crengi uscate”.
       Poetul Lucian Munteanu exprimă în sonetele sale setea de adevăr, dorinţa de cunoaştere şi încercarea de a transmite învăţături şi lecţii de viaţă; desprinse din istorie, din filosofie, aşezate frumos în rigoarea formei, ca o melodie. El este poetul care, în singurătatea sa, îşi formează o imagine despre lume şi este capabil să o redea celui care are curajul să o afle: cititorul. De ce „curaj”? Pentru că lumea de azi ne invadează cu un ansamblu imens de informaţii, activităţi şi munci, pentru supravieţuire. Timpul acordat creaţiei şi cunoaşterii adevărate se împuţinează, de unde denotă faptul că omul nu ştie... multe. Şi nici nu se vrea ca el să ştie.
       Dar, există o speranţă: “Să nu vă mire, după astea toate:Poetul dăinuieşte în Cetate”.

                                                                                              Alexandrina Chelu

Cuvântul editorului


Cuvântul editorului

      “Tinereţea , până la urmă, este o stare de spirit”. Şi pe departe Noru Silvan, acest senior veşnic tânăr, ne impresionează acum – la vârsta senectuţii – cu creaţiile sale poetice din al doilea volum de poezie, dovedind că muzele îl iubesc încă… şi sigur de aici înainte... .
     Noi nu-l vedem astăzi numai pe doctorul pe care-l ştim, sobru şi eficient la patul bolnavului, de-a lungul unei vieţi, ci şi literatul, poetul, omul de rară simţire,omul de aleasă cultură, ce nu se ascunde în spatele
unei sinecure, unor titluri.
      Pentru noi, este într-adevăr Noru Silvan, pur şi simplu,decanul de vârstă al literaţilor noştri din Bihor.
    Îi mulţumim în mod deosebit pentru onoareape care ne-o face, alegând EDITURA AUREO,pentru lansarea cărţii sale. Îi dorm ani buni şi plini de inspiraţiepentru un nou volum.
                                                                              
                                                                               Senior editor
                                                                               Voicu David
6

Pentru iubitorii de carte

Anul acesta la 15 martie, Lucian Munteanu, a lansat o carte conţinând 55 de poezii, sub titlul SONETE TRANS LUCIDE. Volumul este semnat cu pseudonomul Noru Silvan. Cu ocazia prezentării la Cenaclul literar Barbu Ştefănescu Delavrancea, cunoscutul scriitor Paşcu Balaci - el însuşi un redutabil sonetist - a lăudat calitatea producţiilor literare ale autorului, propunând încluderea sa în Şcoala Sonetului Orădean, alături de Lucian Scurtu, Alexandrina Chelu şi ceilalţi scriitori dedicaţi acestui gen literar. Cine doreşte opinia avizată  despre conţinutul şi calitatea volumului mai sus menţionat,  poate accesa
 Revelaţii doctorale de Lucian Scurtu membru al Uniunii Scriitorilor, precum şi Prefaţa Alexandrinei Chelu dar nu în ultimul rând Cuvântul editorului semnat de Voicu David senior editor la Aureo, care a tipărit cartea.
Este binecunoscut faptul că în România nu există un sistem naţional de difuzare. Singurul existent, îşi difuzează    tipăriturile într-un circuit închis prin propriile librării. De aceea au loc numeroasele târguri de carte!

Scopul prezentului demers este difuzarea ultimului rest de tiraj aflat în posesia autorului.
Cei interesaţi pot apela ametist4mi@yahoo.com Preţul unui exemplar este de 12 lei. Achitarea se face numai în momentul primirii cărţii. Nu se plăteşte nimic în avans!

miercuri, 25 iulie 2012

LUCIAN MUNTEANU - TAINA SCRISULUI

 SUNT UN OM NOROCOS
 Autorul articolului: Lucian Munteanu
Articol publicat la data de: 25.07.2012

Sunt un om norocos. De când mă ştiu. Şi chiar mă comport ca atare: cu optimism, cu umor, dar mai ales cu o mare disponibilitate de a-mi iubi semenii. Sunt şi un iremediabil naiv. Deşi am avut întotdeauna încredere că ambiţia şi efortul mă pot conduce spre atingerea unui scop, conştiinţa propriei mele valori s-a conturat mult mai târziu. Când am lucrat în echipă. Medicală la început. Ori când am început să public literatură. Abia când am simţit înţepăturile perfide ale invidiei, mi-am dat seama de valoarea mea ... Dar, în loc să privesc anturajul cu aroganţă şi dispreţ, am decis că valoarea te obligă „să pui osul la treabă!” Şi m-am conformat. Încă din primele clase de liceu, am ştiut că eu sunt plătit ca să învăţ. Leafa mea – de la părinţi – consta în întreţinerea la şcoală, plata excursiilor, a şcolii particulare de gimnastică, a celei de dans, bilete la teatru şi concerte (simfonice!). Mai târziu, statul a preluat o parte a acestor cheltuieli sub forma de cazare în cămin studenţesc, cartelă de trei mese zilnic la cantină şi o sumă de bani lunară (echivalentul a circa 15 bilete la cinematograf), destinată nevoilor culturale ... Nu vă miraţi! Aşa era în anii 50, imediat după război şi după doi ani de secetă cumplită.
  Prima mea operă literară scrisă a fost în genul retoric. Am scris o teză, la istorie, de unsprezece pagini: „Greşelile politice, militare strategice şi tactice ale lui Napoleon în campania din 1812 în Rusia, repetate punct cu punct de Hitler.” În particular, profesorul de istorie mi-a explicat de ce mi-a notat teza cu 9(nouă): în aceeaşi clasă era şi fiul prefectului, al inspectorului general al Administraţiei Financiare, al celui mai mare angrosist de cherestea etc. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat (tot cu nota 9!), când mi-am susţinut teza de licenţă la Psihiatrie, câţiva ani mai târziu.

 Cu foarte mulţi ani înainte de a fi Capitala Culturală Europeană, Sibiul meu natal poseda o efervescenţă intelectuală şi artistică de prim rang. Pe care am simţit-o şi eu, ca elev de liceu. Când am devenit student la medicină în Cluj, la mai puţin de 18 ani împliniţi(!), apetitul meu pentru cultură era deja deschis. Şi Slavă Domnului, Clujul oferea totul pentru satisfacerea acestei nevoi. Aşadar formarea mea ca „literat” a fost rezultatul lecturii şi al mediului, atmosferei culturale în care trăiam ... Şansa de a avea colegi de an la facultate, fii şi fiice de profesori universitari, cu care m-am împrietenit, din cauza preocupărilor şi a gusturilor comune ( ei prin tradiţie şi educaţie, eu – doar – prin absorbţie voluntară!), mi-au deschis porţile caselor în care poposeau mari artişti. Sau care erau frecventate de ilustre personalităţi ale epocii. Am aflat lucruri care îmi fuseseră inaccesibile ca elev de liceu ... Începusem să-mi rafinez gusturile, comportamental (şi estetic!). Ecoul, deloc tardiv, al acestor învăţături apare – într-un sonet scris de mine şaizeci de ani mai târziu: „ ... un diplomat subtil, ce are printre arme şi tăcerea”. Ca elev de liceu m-am bucurat de măiestria transmisă direct de un mare artist dramatic, care mi-a dezvăluit tainele recitării poeziei: interpretare, nuanţare, muzicalitate, ritm. Încât, la mai puţin de o lună de la contactul cu Clujul cultural, am câştigat o diplomă de „recitator fruntaş pe oraşul Cluj”. Încălecarea pe Pegas şi „desecretizarea” căii spre Parnas, mi-a fost facilitată şi îndrumată, ani în şir, în mod direct, de un poet clujan, fost ofiţer de cavalerie, deblocat din armata română odată cu floarea ofiţerimii, după 1945, care era salariatul unei reviste literare, ca dactilograf(!). Un mare poet, al cărui ucenic am devenit. El m-a învăţat tot ce trebuia să ştie un începător în ale scrisului, dar mai ales ce greşeli trebuie să evite. De la el ştiu că cu cât arunci mai mult la coş, cu atât ce rămâne pe masă este mai valoros. Adică esenţa! De atunci datează primul meu aforism: „Simplitatea este una din faţetele diamantului genialităţii!” Am devenit buni prieteni. Ne vizitam şi după ce mi-am schimbat reşedinţa, la Oradea, odată cu terminarea studiilor mele medicale. Înainte de a emigra, mi-a încredinţat, în mare secret (doar devenisem – prin repartiţie guvernamentală – ofiţer-medic în M.A.I.!), un dosar cu toată producţia lui lirică. Care nu văzuse niciodată lumina tiparului! Dar pe care o păstrez cu toată sfinţenia cuvenită unei relicve, dublată de speranţa unei posibile editări, spre bucuria lecturii. Timp de peste treizeci de ani condeiul meu a aşteptat cuminte în etuiul său. Elita culturală românească fusese coborâtă de pe soclu, mărunţită până la anihilarea valorii şi distribuită „maselor largi populare”, spre ... rumegare. După 1990, când începuseră deschideri de sertare literare, când majoritatea hebdomadarelor, ba chiar şi cotidienele, aveau câte o pagină culturală, am sesizat la orizont o nouă motivaţie ... Conştiinţa socială încă nu se isterizase până la paroxism – ca în prezent – şi nu apăruse noua formă a luptei de clasă, care asmute fiecare individ contra tuturor celorlalţi ... Eu fiind un empirist, pentru mine motivaţia se adapta cerinţelor momentului. Ca un bun ofiţer de stat major, aveam de fiecare dată, un singur ţel. Pentru atingerea căruia mobilizam toate resursele disponibile. Am încercat să trezesc interesul semenilor spre lectură, spre ce se întâmplă în jurul nostru, spre trăirile individuale. A căror analiză fusese interzisă anterior. Mi-am izvodit un pseudonim, care să mă caracterizeze cât de cât şi am început să public. La început doar în media locală ... Producţia literară a debutat cu epigrame. Întâi mai timide, apoi mai tăioase. M-am numărat printre membri fondatori ai Clubului Umoriştilor Bihoreni (C.U.B.) şi ai Cenaclului „Barbu Ştefănescu Delavrancea”. Figurez, cu două pagini în Almanahul epigramiştilor medici, editat de prof. univ. dr. în epigramă Elis Râpeanu, tipărit la Bucureşti de Editura medicală. Am sub tipar un volum consistent de circa 400 de epigrame. Activitatea mea literară a fost favorizată de faptul că nu mai trebuia să-mi ascund gândurile şi să-mi cenzurez vorbele. Am produs versuri, eseuri, proză scurtă, am luat interviuri, dar am reluat şi unele foi învechite de vreme, scrise în anii studenţiei. La Oradea am devenit notoriu. Sunt membru fondator al celor două cenacluri literare. În ziua când împlineam 75 de ani am lansat un prim volum de versuri „Scrib cugetând”. Era şi este rodul întâlnirii cu Muza: Prinţesa trandafirului solar, cu nume simbolic, Suri. Simbioza metaforică sentimental/raţională între noi, mi-a prilejuit apariţia anul acesta a unui volum de „Sonete trans lucide”. Recidivă? Mariaj perpetuu între Poet şi Muză?! Greu de analizat după criterii contabiliceşti, calitatea unor trăiri specifice, care prin definiţie nu sunt cuantificabile! Motivaţia activităţii mele nu este, aşa cum s-ar crede, descărcarea preaplinului sufletesc. Aşa cum afirmă – despre ei – unii confraţi. Sufletul nu este un vas unde pui şi din care goleşti. Lirica nu umple fiinţa noastră, ci o înnobilează sublim. Iată de ce nu aspir la a fi membru în cât mai multe şi prestigioase asociaţii ori societăţi literare. Scopul meu este să-mi iubesc semenii şi să le-o pot dovedi cu mijloacele puse mie la dispoziţie, spre uzul perpetuu, de către Divinitate. ----------------------------------
P.S. Am scris despre Eminescu, nu doar pentru că-l iubesc ci şi deoarece mi-am luat îndrăzneala de a-l socoti cel dintâi mentor al meu. Marele Poet, oare nu ne aparţine nouă tuturor?! Citându-l pe cel mai Mare Mihai al românilor (şi neamul nostru are câţiva de primă mărime!), cu bună intenţie nu am pomenit numele poeţilor cu care am fost/sunt contemporan. Numele meu este nesemnificativ ca să-l alătur lor. Ar fi un abuz! Despre care stă statuat în „SCRISOAREA I”: „ ... va vorbi vreun mititel, nu slăvindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el.” Lucian MUNTEANU / Noru SILVAN Oradea 23 iulie 2012 

joi, 19 iulie 2012

Până şi plânsul meu devine artă



,,,

Nu te-înfrica de nici un vârcolac
Ce vrea să-înfigă în poezie un ac

Pro-Zodia cât o fi  ea de dură
Nu ţine loc de cuminecătură

Rondelul, glosa, însuşi el, sonetul
Consacră citadinilor poetul

Care măsoară, prea adesea în vers,
Orice dimensiune-n Univers

În care lacrimile îi sunt stele
Să umilească umbra de sub ele

Chiar mâna lui de biet aed, bătrână
Ciupeşte corzile ca să-i rămână

Ce-a poruncit inimii lui, Divinul
Ca să rimeze vinul cu seninul

Prindeţi curaj cât sunteţi în putere
Să suferiţi iubirea în tăcere

Atunci când vine vorba despre soartă
Până şi plânsul meu devine artă

Noru Silvan

Oradea, vineri 20 iulie 2012

marți, 17 iulie 2012

Şi inima şi mintea


Eclesiastul ne descrie bine
Că-i fiecare timp în spaţiul lui.
Altfel istoria o ia hai-hui
Şi individul e pierdut de sine...

Nici eu nu sunt un ciceron cu vise.
Mă mişc între vocale şi consoane
Ca să atenuez din cele toane
Futilele idei de mult prescrise.

Ce Syrus Publius ne tot învaţă
În maxima-înţeleaptă despre lume
Conţine mult mai mult ca o povaţă:

Şi mintea şi iubirea cu temei
Oricât le socotim a fi de bune
Stau  laolaltă numai pentru zei! 


Noru Silvan

vineri, 13 iulie 2012

A venit la mine Moartea

 Dialog cu un oaspete neaşteptat

  A venit la mine-acasă Moartea…simplu! Nici ea, ca şi Lucifer de altfel,. nu are nume de familie. Mă mai vizitase, în două rânduri, dar încă nu intrase la mine în casă. Era grăbită. M-a privit doar, prin fereastra deschisă de la etajul nouă. Şi mi-a făcut semn cu mâna. Eu, însă m-am uitat bine la ea. Ca s-o pot recunoaşte la o eventuală proximă întâlnire.. Am remarcat că are o fizionomie zbârcită de babă, cu obrajii scofâlciţi de lipsa danturii. Corpul îi era protejat de o pelerină neagră, lucioasă de crepdeşin ieşit din modă, care nu se mai găseşte în comerţ. Iar coasa, ei bine, această armă vetustă şi atât de temută în trecut, arăta jalnic. Avea lama ştirbă şi ruginită. Semn tipic al neglijenţei senile faţă de obiectele de care se serveşte zilnic. Mi-am zis că trebuie să fii sadic ca să retezi capul cuiva cu asemenea tăiş.Dar toate astea aparţin trecutului!
            Moartea care mi-a apărut ieri şi care i-a alertat pe medicii de la serviciul de salvare, avea o alură de femeie matură (sub treizeci de ani!), cu pasul foarte sigur, cu o privire inteligentă, uşor ironică, în spatele ochelarilor cu un design unic, de marcă. Deh, ea îşi poate permite. Are un nivel de moarte foarte ridicat. Spre deosebire de nivelul meu de viaţă, indecibil de scăzut.
            Nu i-am putut aprecia structura anatomică. Corpul îi era protejat de un soi de pelerină albă, dintr-un material mat. Încălţămintea te făcea să apreciez că această noţiune, eres, fenomen sau chiar ideal , căci fiinţă nu o pot numi (ar fi o contradicţie în termeni, un oximoron: fiinţa morţii?!), nu mergea niciodată pe jos. Iar când păşea o făcea doar pe covorul roşu. Culoarea patimei şi a crimei. Pe care grupările masochiste (citeşte popoarele!) le aştern înaintea politicienilor şi a „monştrilor sacri” care sodomizează Cultura…
            Pentru că moartea, care, de data aceasta – dintr-un binecuvântat, dar nedesluşit motiv – nu era a mea, nu părea să fie grăbită, m-am încumetat s-o chestionez. Mare greşeală. Din momentul în care ţi se încredinţează nişte secrete, ipso facto devii foarte… vulnerabil. Pe parcursul „interviului” mi-am dat seama de pericol. Ca atare, întrebările cheie, ca şi răspunsurile foarte directe, sincere, lipsite de subtilităţile semantice penibile care maculează cele mai multe din producţiile televiziunilor, nu vor apărea niciodată  în manieră accesibilă oricui.
            Pe măsura desfăşurării întâlnirii noastre colocviale, interlocutoarea mea mi-a devenit din ce în ce mai simpatică. Eram atât de bine dispus în prezenţa ei, încât mi-am permis să glumesc. I-am mărturisit că vizita ei (de curtoazie, nu „dec lucru”) m-a surprins. Altfel aş fi căutat să evit de a o servi cu cafea neagră, căutând cafea albă(!), care să se potrivească cu alura ei, de moarte albă. A râs. Nu a rânjit, cum ar fi făcut bunica ei. Apoi mi-a spus că nu are bunică, nici mamă. Corect!!! Cine şi-ar fi permis să facă sex cu moartea, ba să o mai şi fecundeze??! Pur şi simplu, cealaltă moarte – neagră, hâdă şi bătrână – nu mai corespundea…cerinţelor moderne.
            Şi deoarece Moartea nu este o invenţie contemporană. Iar alura personificării din faţa mea , nu se încadra în cronologia cotidiană, am fost obligat să-mi reamintesc un citat: „Frumuseţea unui tablou nu constă în ceea ce conţine rama, ci în ochii privitorului”. Care mi-a venit în minte,când (în 1970, la Mamaia) am asistat, într-un bar de noapte, rezervat în exclusivitate turiştilor străini  la un spectacol oferit de prima şi probabil singura trupă feminină de rock, formată din cinci studente din Timişoara (Trupa de rock Venus). Ei bine, spectacolul lor m-a fascinat: apăreau costumate , de la un moment la altul(!), când în albastru, când în verde, când în roşu…Abia la aplauze mi-am dat seama că erau costumate în alb, doar lumina care cădea pe ele era mereu alta…
            Ca atare, moartea mea, putea să-mi apară sub orice culoare, sub orice aspect
Deci moartea este aceeaşi, diferă doar culoarea – de fapt! – unghiul din care o priveşti. Vârsta m-a făcut să cunosc policromia morţii. Verde, a asasinilor legionari români, brună, a cămăşilor SS-iste, neagră a fasciştilor mussolinieni…. 
           Cea mai mare surpriză, un adevărat şoc, mi-a fost dat să trăiesc în momentul în care Moartea mi-a destăinuit cât de scârbită este de cei care ţin morţiş să o …ajute: asasinii, sinucigaşii şi – mai ales(!) – proştii. Mi s-a propus să-i judecăm în ordine inversă. Am înţeles că merită acest lucru pentru că sunt cei mai numeroşi. De pildă, o femeie este omorâtă pentru că se opune unui viol. Moartea ar fi trecut pe lângă ea fără să o bifeze ! Oare niciodată, femeia respectivă  nu făcuse amor cu un bărbat, fără să aibă o participare afectivă cu iubitul sau cu logodnicul cu care dorea să se căsătorească. Ori cu şeful, de la care speră o promovare profesională. Cine ne garantează că toate femeile din lume se culcă în exclusivitate cu parteneri pe care îi iubesc până la dăruire totală (în literatură se zice până la moarte!).? 
            Ca să nu frizăm feminismul, trebuie să amintim şi despre femeile frigide. Iată o problemă despre care se ştie foarte puţin şi despre care nu se vorbeşte mai deloc. Numărul/proporţia femeilor frigide este mult mai mare decât al celor „normale”.Pentru că, pe lângă frigiditatea hormonală şi a celei legate de vârstă, mai există frigiditate feminină legată de religie, de un comportament  psihic deviant, de obiceiuri… Frigiditatea! Iată un subiect gras, din punct de vedere gazetăresc…
            Moartea albă mi-a zâmbit, s-a îndepărtat plutind cu faţa spre mine, apoi mi-a făcut un semn  de simpatie cu mâna. Am avut ferma convingere că nu se grăbea deloc. Şi de ce ar fi făcut-o?! Oare, Moartea Albă, nu avea aliaţi, subordonaţi, fani (care din poziţia lor de suicidari, genocidari, dictatori, negustori de armament, dealeri de etnobotanice, de droguri halucinogene, de biochimişti şi de bacteriologi etc), îi fac treaba ? De ce s-ar grăbi, când productivitatea ei permite implementarea echiliobrului malthusian ?     

Oradea, sâmbătă 11 februarie, 2012
                                                                       Dr. Lucian Munteanu                

Citat

"Toţi îţi vor binele!!! Nu-i lăsa să ţi-l ia!!" John Wayne 

marți, 22 mai 2012

Anunţ

 Intenţionez să organizez un recital de sonete, joi 24 mai, ora 5 p.m., la Cubul Stage. Am invitat şi actori... Intrarea 10 lei, în care este cuprins un exemplar din recent apărutul volum Sonete trans lucide, scris de Noru Silvan. Sper să participe cât mai mulţi tineri, de toate vârstele!

marți, 1 mai 2012

Un debut editorial

Iată transcrierea manuscrisului (aflat în poseseia mea!), pe care "cel mai citit ziar de limba română din Bihor" i l-a refuzat, spre publicare, poetului Ion Davideanu, o notorietate poematică de rang î nalt în cultura naţională din România. Încă nu se ştie motivul refuzului...(vezi şi Sunt o raţă)

        Un debut editorial.

             Depăşind cu îndestul de mult stadiul poeziei de album, orădeanul Lucian Munteanu, de profesie medic, publică o carte de versuri, Scrib cugetând (Editura Primus), în chip de debut editorial. 
Analizând forma şi conţinutul poemelor, ele îşi merită titlul generic, căci se adeveresc bine inspirate şi abil elaborate, fiecare transfigurând cu concentrată reflexibilitate ideaţia poetică. Să nu uităm, păstrând proporţiile, că şi Tudor Arghezi a debutat târziu şi ştim ce iscusită contribuţie lingvistică a dăruit literaturii române. Atât în versuri, cât şi în pamflete.
Vom spune că autorul Scribului cugetând, poetul Lucian Munteanu este un intimist, chiar şi atunci când scrie poeme cu încărcătură epică; lirismul său evidenţiindu-se precum ca după o perdea lucrată cu fineţe şi plasată într-un colţ subtil de umbră, mai greu accesibil, dar cu atât mai relevant.
Un citat poate fi edificator în acest sens: „Nimic nu-i mai frumos decât visarea:/
Talazurile ce ridează marea/ Şi curcubeul ce sărută zarea,/ Privirea ce regretă depărtarea…/Nimic nu-i mai frumos decât visarea!…”
Se cuvine un salut decent şi o caldă felicitare autorului care, prin timp, a publicat mult în diversele suplimente literare ale ziarelor şi în reviste de cultură…

Ion Davideanu 
 (Poet, membru al Uniunii Scriitorilor)

luni, 30 aprilie 2012

Anul 1700


Anul 1700 : când copiii de români au putut avea învăţătură în limba lor şi tot ce a urmat - sub oblăduirea Bunului Dumnezeu - "Şcoala Ardeleană" care a argumentat istoriceşte ştiinţific, după accesul la documentele cercetate în Biblioteca Vaticanului, ceea ce cronicarii moldoveni afirmau doar intuitiv (că de la Râm ne tragem...), trebuie respectat cu sfinţenie. Binecuvântaţi să fie cei care duc mai departe cultul şi cultura acelui veac luminat!

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Politigrame proaspete


Politigrame proaspete


Scor strâns la PDL
Această vinere, mon cher,
Când apărau un premier
Ca să nu fie de tot neagră
Le-a mai lipsit doar o…viagră
                        *
                        Ezitanţilor
La moţiunea de cenzură
Degeaba mulţi au dat din gură
Până la urmă au clacat
Şi tot pe Victor l-au…Ponta-t
                        *
Noru Silvan
   

marți, 17 aprilie 2012

Într-o esenţă...


                                               Moto: „Eu cred în cultură mai mult decât în dumnezeu!”
                                                                                               Florian Chelu Madeva
Intr-o  esenţă…

Nimănui nu-i convine să predice în pustiu. Pentru că  acolo nu există viaţă, doar nisip şi …Satana. Lucifer este emisarul lui Dumnezeu printre oameni. Omul nu mai este creaţie divină. El, omul, a fost izgonit din Grădina Eden, imediat ce şi-a dat seama că e gol. Dumnezeu s-a supărat foarte tare pe Adam (şi pe consoarta lui, Eva[1]), deoarece gustaseră din Pomul Cunoştinţei… Primul om[2]  era gol, dar nu pe dinafară, ci pe dinlăuntrul său: era, adică, lipsit de conţinut(!). Primii oameni nu aveau nici măcar instincte: de conservare, de reproducere[3], instinctul matern… Raţiunea, abia se contura undeva la orizont, ca urmare a consumării unui fruct (e drept, fruct „oprit”[4] ), dar sentimentele…, ele erau pe nicăieri. Nu exista iubire, de nici un fel. Nici măcar Atotputernicul, nu pretindea să fie adorat, venerat.[5]
Prima „familie” s-a pomenit, nu doar lipsită de îmbrăcăminte ci şi în mijlocul unui imens Nimic. Societatea nu exista nici măcar „in faşă”. Iubirea aproapelui încă nu fusese statuată, ca prima poruncă, decât mult mai târziu. În momentul alungării lui Adam şi a Evei din Rai, se pare că Dumnezeu a acţionat sub imperiul unei neplăcute surprize, în fata „poznei” pusă la cale de…Dracul, în complicitate cu veritabila Prima Doamna a Lumii.[6]
Iubirea, cea mai mare calitate a omului, este chintesenţa prelucrării - la modul cel mai rafinat şi mai sublim cu putinţă - a paşilor, pe care acesta, omul, i-a parcurs singur, ne ajutat, ci mereu ispitit de Diavol[7]
Dar Iubirea nu este singurul „câştig” al evoluţiei sale ca om. Multe calităţi s-au adăugat, dar nu de la sine şi nici fără enorme sacrificii, inerente armonizării spiralei mereu ascendente către sublimul total. Ca atare, se poate susţine, fără putinţă de tăgadă, că omul este propria lui creaţie: un self made man. Creat iniţial „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, Omul, multiplicat în miliarde de exemplare, a scăpat de sub ispitele diavoleşti şi tronează, de nimeni şi de nimic dependent, asupra Lumii.
Omul este propria lui creaţie, pentru că spiritualitatea (raţional/intelectuală şi instinctual/sentimentală) îi aparţine în totalitate, măcar şi pentru că aceste componente, sunt rezultatul, necontestat de istorie, al propriului său efort…
Noru Silvan    


[1] Eva, însemnând Femeie
[2] Adam = om
[3] A trebuit ca Ziditorul să-i îndemne:  „… înmulţiţi-vă şi stăpâniţi Pământul”    ,
[4] Nici până în prezent nu a dispărut tentaţia consumării fructului oprit!
[5] De fapt termenul vine dintr-un domeniu „păgân”: Venera era o zeiţă mai veche decât iudaismul
[6] Atunci s-a statuat ideea (şi expresia), conform căreia „Femeia e dată Dracului” încă de la facerea lumii
[7] Creaţia lui Yahve!

joi, 5 aprilie 2012

Vinul roşu










Sunt o raţă

După trei săptămâni de la lansarea unui volum(aş ori aşi!) de Sonete trans lucide, Noru Silvan - un obscur pseudonim.. pe cerul înorat al poeziei orădene, "evenimentul" nu are niciun ecou. Întocmai ca mâcăitul raţelor. Nici acesta nu are reverberaţii fonetice. După cum afirmă ornitologii avizaţi. Nici Scrib cugetând ,lansat cu peste trei ani în urmă, nu s-a ridicat mai sus de laba...raţei: "cel mai citit ziar de limbă română din Bihor" i-a refuzat poetului Ion Davideanu, cele câteva alineate despre debutul editorial la cei 75 de ani ai autorului. Câteva comentarii verbale au existat totuşi, dar numai referitoare la titluri: "Scribul nu cugetă", ziceau specialiştii..., iar "trans lucide" trebuia scris legat. Aferim!